|
|
 |
| LUCIAN ALECSA, nr. 7, 2010, in Hyperion |
 Ambasadorul invizibil nu numai ca depaseste atit ca fictiune, dar si ca arhitectura romanesca, tot ce-a scris autorul pina acum, o spun fara niciun fel de ezitare, romanul de fata este una dintre cele mai tari proze postdecembriste. Naratiunea este, de la prima la ultima pagina, fibrilata de ceva magic, vrajitoresc, cuvintul «consuma» viata pina la ultimul nerv, lumea reala se intersecteaza aproape insesizabil cu fantasticul, prozatorul compune un melanj meta-istoric, plin de ironie si tragism. Micile povestioare care inerveaza naratiunea pot fi luate drept piese dintr-un joc de Lego, dindu-i posibilitatea cititorului sa recreeze tot alte si alte lumi, distincte de cele imaginate de autor. Personajele din roman spun povesti, tipa, urla, dispera, sint ironice, se autopersifleaza, dar ard fiecare clipa, nu se astimpara nici in vis, combustioneaza imaginativ fiecare excentrism oniric. De cele mai multe ori cosmarurile au rolul unui ferment, agita imaginatia, iar aceasta debordeaza parca tot raul istoric al omenirii. Ce-i interesant, prozatorul Nichita Danilovnu empatizeaza in niciun fel cu poetul cu acelasi nume, in Ambasadorul invizibil nu simti nici cea mai firava adiere poetica. |
|
| Adrian JICU, nr. 6, iunie 2010, in Ateneu |
| Afirmat initial ca poet, prin volume precum Fintini carteziene, Arlechini la marginea cimpului, Poezii, Centura de castitate etc., Nichita Danilov si-a cistigat deja un loc vizibil si in proza ultimilor ani. Scepticismul criticilor care contesta capacitatea unei asemenea metamorfoze isi gaseste un (nou) raspuns in Ambasadorul invizibil, cel mai recent roman semnat de autorul iesean. Continuind linia celor precedente (Talpi. Sotronul, Masa si Extraterestrul sau Locomotiva Noimann), Nichita Danilov se dezvaluie acum capabil sa extinda zona investigatiilor romanesti, printr-un volum redutabil. Fara sa se fi desprins intru totul de mecanismele poeziei, Nichita Danilov reuseste in Ambasadorul invizibil un roman care ne propune o fascinanta incursiune in laboratoarele puterii. […]
Ambasadorul invizibil nu e altceva decit o replica polemica pe care Nichita Danilov o da experimentelor lipsite de substanta care abunda in romanul postdecembrist. |
|
| Nicolae CRETU, nr. 140, in Timpul |
| Metaforism deloc gratuit, nici abuziv: caci autorul cultiva realmente un protocol al sau, sui generale, de investitura, asa zicind, diplomatica a comunicarii-complicitatii, dispersate, progresive, autor – cititor. Cel putin aceasta este impresia cu care ies, revin, „la suprafata” din imersiunea de durata (sint aproape 450 de pagini) in imaginarul Ambasadorului invizibil. |
|
| Paul ARETZU, iunie 2010, in revista Ramuri |
| O carte captivanta, cu un epic dens, in care functioneaza un sistem subtil de conexiuni, cu o scriitura admirabila, fluenta, care face din Nichita Danilov unul dintre cei mai importanti si neobisnuiti prozatori de azi. |
|
| Gabriela GHEORGHISOR, iunie 2010, in revista Ramuri |
| Ambasadorul invizibil este o carte despre puterile vazute si nevazute ale lumii, cu scene pregnante, adesea fantastice, cu personaje retenibile, cu grozavii faptice si meditatii filosofico-morale. In esenta, acest roman dens si nelinistitor are ca origo o singura intrebare "in fond, ce-i omul?". Raspunsul, deloc magulitor pentru specia noastra, umfla ca un vint naprasnic panzele corabiei romanesti a lui Nichita Danilov, care ridica ancora intr-un punct aparent aleatoriu al spatiului si ajunge la un liman arhicunoscut. Insa calatoria, cu frumusetea ei atroce, merita din plin efortul lecturii celor 454 de pagini ale volumului. |
|
| Adrian Jicu, iunie 2010, in revista Ateneu |
| Amabasadorul invizibil este, in fapt, un roman-telescop, in care, cu fiecare poveste, se paseste in adincime spre intrebarile-cheie ale fiintei umane. Abilitatea prozatorului de a dubla povestirile de suprafata printr-un roman subteran, in care se contureaza mesajul cartii, face din scriitor un jucator de sah, un strateg al prozei contemporane. Paradoxal sau nu, Nichita Danilov devine propriul ambasador, intr-o dubla ipostaza: vizibil si invizibil. Iar romanul se transforma intr-o carte a nelinistirilor noastre de zi cu zi. |
|
| Constantin DRAM, iunie 2010, in Convorbiri literare |
| Ambasadorul invizibil e un roman al absurdului si al goliciunii existentiale care deriva din mecanismele puterii, cel mai adesea rabufnind din grotesc si din inexplicabilul vietii; e un roman al vocilor orchestrate, aidoma succesivelor si inegalelor tisnituri ale unei fintini arteziene de forta si frumusete egal exprimate, existind tocmai prin alaturarea lor intr-un tot al inaltarilor si caderilor acvatice. E, apoi, un roman al povestirilor ce tin de coloana vertebrala dintotdeauna a romanului (de altfel, autorul isi gindeste romanul in sase tablouri, cu o anume relativa independenta, tocmai de dragul jocului narativ, la mare cinste in strategia post-post-postmoderna). E, desigur, un roman al celor doi interlocutori, pe rind croitori de discurs; e un roman in care fantasticul (de reteta rusa, la o prima vedere) e inserat in aluatul unei crude realitati, pe care doar marii scriitori pot sa o reorganizeze, mai cu seama cind aceasta e foarte apropiata. E un roman care porneste ca o povestire ce antreneaza un sir de povestiri: altfel spus, ce ar putea face doi oameni, intilnindu-se departe si fiind marcati existential fiecare in felul sau decit sa insiruie povestiri? |
|
| Irina PETRAS, februarie 2011, in Tribuna |
Rapid si durabil etichetat ca poet al dimensiunii religioase, al „disperarii metafizice” – emblema asumata si conservata cu fiecare volum, uneori pina la satietate –, Nichita Danilov stie prea bine ca „anxietatea aproximarii divinitatii de catre om” este (…) o vina viguroasa, dar mai ales rentabila in era marilor Absente. De aceea, „psalmii” lui isi ajung pina la maniera si nu se tem de redundante, tema insasi fiind una etern „neesplicata”. In Ambasadorul invizibil (…), religia e unul dintre subiectele ce submerg prim-planurile fictionate debordant, insa de data asta si ca „izvor de divergente” si cu incheierea, apasata, ca excesul de credinta si absenta ei sint deopotriva de daunatoare, ambele nascind monstri.
Romanul foarte bine scris al lui Nichita Danilov se ofera lecturii ca un imbietor ghem colorat, numai bun pentru smotoceli de cititor inrait si dornic de picante, fara de sfirsit adnotari marginale. |
|
| Andrei ALECSA, august 2011, in Acolada, nr. 8 |
| Categorisit drept un scriitor de substanta lirica si vazut uneori, in virtutea acestei consideratii, ca o ciudatenie in universul romanesc, Nichita Danilov impresioneaza prin naturaletea cu care isi jertfeste, isi inabusa pornirile lirice. Nici o clipa nu da senzatia ca ar inota in ape necunoscute, in plus, el manifesta o profunda cunoastere al noului statut al literaturii. Scriitura sa e una de o coloratura si un exotism de bilci, el insusi fiind un magician al nararii, limbajul sau respira diversitate, revendicindu-se din esente contrastante. Si nu in cele din urma, va propun sa-l vedem pe Nichita Danilov ca pe un iluzionist care vinde cititorului cele mai tainice trucuri. Pretul este insa unul straniu. El ne cere sa constientizam artificialitatea performance-ului sau (si artificialitatea literaturii insasi) si sa gustam sentimentul care il incearca pe Creator: si cum altfel decit sa ne insusim arta de a crea sensuri, fie ele si iluzorii. |
|
| Horia GARBEA, august 2010, horiagarbea.blogspot.com |
| Greu de rezumat romanul lui Nichita Danilov. Greu de rezumat ca actiune. Comentindu-l pe a patra coperta, Bogdan Cretu gaseste termenul cel mai potrivit: polifonic. Dar si cel gasit de Antonio Patras – carte labirint – e perfect justificat. Vocile naratorilor sint numeroase, cele ale personajelor de asemeni, timpul si spatiul nu conteaza ca repere pentru navigatia in acest arhipelag de intimplari diverse. Termenul de roman este oarecum abuziv sau, mai bine, gasit ad-hoc pentru ca volumul «trebuia sa poarte un nume». Macar cele trei carti care compun opera (Androginul, Ambasadorul invizibil si Sosiile) isi pot revendica o certa autonomie chiar daca sint legaturi (in)vizibile intre ele si o evidenta unitate stilistica. Fragmentele luate in ele insele au o remarcabila forta, denota un viguros talent de povestitor, fantezie dezlantuita si sint niste pietre de pes insirate pe un fir incilcit, incilcit. Pe urmele celor doi critici care prezinta romanul pe coperta si a postfatatorului sau, romancierul Radu Aldulescu, consider ca Ambasadorul invizibil este cel mai bun roman al lui Nichita Danilov. |
|
 | | 1 | 2 | 3 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Nichita Danilov
Locomotiva Noimann
|
|
|
|
Ultimele aparitii
