|
|
 |
| Filip FLORIAN in interviu cu Serban AXINTE, noiembrie 2006, Timpul |
 Romanul Baiuteii nu e un experiment sau o cuplare la nu stiu ce mode sau vinturi care bintuie prin literatura. Si eu si fratele meu fugim ca de blestematii cind auzim de asa ceva. Scrierea cartii acesteia a insemnat o bucurie fara margini, de la inceput si pina la sfirsit. Nu s-a intimplat niciodata, dar absolut niciodata, ca unul din noi sa intervina in capitolele celuilalt sau macar ca unul sa cunoasca intentiile celuilalt in legatura cu ce va urma. Independenta, una deplina, a functionat ca o licoare fermecata asupra frazelor, asupra atmosferei, asupra povestii, asupra tipurilor de discurs. Simpla placere a scriiturii, voluptatea aceea de a face cu cuvintele tot ce poti mai mult, a fost stimulata necontenit, magic, in logica lui «dar din dar se face Raiul». Pasul unuia catre profunzimile si nevazutul lumii din Baiuteii a fost urmat totdeauna de pasul celuilat, astfel incit am ajuns, impreuna, in zone si la fete ale lucrurilor pe care nici nu le banuiam. Am sa marturisesc, desi nu stiu cit de potrivit sau de indicat este sa fac asta, ca la unele pasaje ale cartii, citindu-le atunci, in timp ce scriam amindoi, m-am trezit rizind sau plingind in hohote. Iar totul i se datoteaza fratelui meu, Matei Florian, pe care fara nici o urma de indoiala il consider cel mai mare talent literar care poate fi intilnit pe strazile Bucurestiului, atunci cind iese din casa. |
|
| Claudiu CONSTANTINESCU, aprilie 2006, TimeOut Bucuresti |
| Confesiunile celor doi nu vor sa faca lumina, ci sa nimbeze biografia unei virste, cu coltul ei de cartier cu tot. Si reusesc acest lucru abordind biograficul cu invaluiri de o imaginatie sideranta, jucind ingenuitatea cu ingeniozitate, intr-o proza raspicata si feerica, digitala si prestidigitala, plina de tandreturi rafinate, de sarjari feline si mai ales de un umor pur si simplu adorabil. |
|
| Carmen MUSAT, 30 martie 2006, Observator cultural |
| Farmecul acestei carti vine din gratia si dezinvoltura cu care cei doi autori abordeaza subiecte de o maxima gravitate, de la divortul parintilor sau moartea bunicului, la sincopele istoriei si aberatiile ideologiei comuniste, fara sa devina nici o clipa obositori, fara sa se repete si, mai ales, fara sa alunece in patetism sau in didacticism. Naturaletea tonului si ingenuitatea perspectivei narative sint doar doua dintre atuurile romanului scris de Filip si Matei Florian, un roman despre care am convingerea ca nu va trece neobservat in contextul cultural actual. Cu atit mai mult cu cit aparitia unei astfel de carti confirma, o data in plus, schimbarea lenta, dar ireversibila, si tocmai de aceea spectaculoasa, care s-a produs (se produce inca) in proza contemporana romaneasca. |
|
| Ovidiu SIMONCA, 30 martie 2006, Observator cultural |
| Romanul Baiuteii musteste de miracole. Acestea sint la tot pasul, sub chipuri si forme neasteptate. Miracolele traiesc in sine, ca o alta fata a copilariei. Luna este prietenoasa «si fuge dupa tine orice ai face», din mustar apar Stim si Stam, doua personaje linistite si minuscule, carora le placea sa vorbeasca la telefon si sa fie «bine crescuti, politicosi, nu-si luau nevestele cu ei, dar vorbeau despre ele». Sensul miracolului, intr-o lume a copilariei, este sa-i tina pe copii neincorsetati, ca sa poata sa faca cele mai mari trasnai. |
|
| Adina DINITOIU, 30 martie 2006, Observator cultural |
| E o carte senina, despre o iubire frateasca exact ca in povesti. Ea e scrisa, evident, la persoana I, cu deplasari de perspectiva copil-adult. Dar savoarea constructiei e data de discursul replica-raspuns pe care il instaureaza, capitol dupa capitol, Matei si Filip. Matei scrie primul capitol, Filip il scrie pe urmatorul, raspunzind ziselor fratelui mai mic s.a.m.d. Cei doi au de rezolvat – peste timp – «chestii intre frati», se citeaza si se autociteaza, jongleaza postmodern cu personajele lor copilaresti, intrind si iesind dupa plac din pielea acelora (jonglerii afisate ca atare in text). |
|
| Ana-Maria POPESCU, 30 martie 2006, Observator cultural |
| In Baiuteii este un fel de narator cu doua fete, numite Matei si Florian – pe Matei il pun mereu primul pentru ca el e cel care te duce in poveste, ca sa nu zic preferatul meu –, care se inverseaza uneori si, mai mult, isi raspund in propriul text. Un dialog in toata regula. Amindoi fac referiri la aceleasi lucruri si interpreteaza aceleasi momente, fiecare cu perspectiva lui, bineinteles. Iar intr-o legatura dintre doi frati – «o sora nu se pune» – trebuie sa existe niste reguli, niste legi nescrise, dar este o relatie care nu e, ca-ntre alti frati, de dominare, de dispute pentru putere, ci de dragoste si candoare, un fel de a incheia niste conturi si a pune punctul pe i: o declaratie de iubire si o cerere de iertare pentru lucrurile strimbe din trecut, marturisita in paginile unei carti comune. |
|
| Teodora DUMITRU, 30 martie 2006, Cultura |
| Comunismul nu se mai simte ca un regim dur, fara iesire, ci mai curind ca un timp care nu se mai intoarce, roz si regretabil, fiindca in comunism toti am fost tineri. Au fost si ei niste copii perfecti, nu niste pistruiati care pun umarul la fisurarea sistemului, ci unii care se servesc de sistem ca de un teren de joaca. |
|
| Cristina CHEVERESAN, 28 iulie 2006, Orizont |
| Ceea ce distinge inca de la inceput romanul de alte rememorari de acest gen este dubla voce, o ingemanare de glasuri care, desi impartasind tonul comun, aerul de familie si, evident, fundalul concret al intimplarilor, isi pastreaza propria personalitate. «Romanul» in sine este, mai precis, un dialog al amintirilor celor doi frati: capitolele alterneaza intr-un sir de istorisiri si raspunsuri ce creioneaza universul la modul simultan nostalgic si alert. Poate principala calitate a volumului de corespondenta fraterna (nu fictiune, nu jurnal, nu simplu reportaj de sine) este tocmai irezistibilul apel la uman, la fibra de adincime a maturilor trecuti de virsta pitita inca prin colturile adult-sigiliate ale fiintei. |
|
| Costi ROGAZANU, 25 martie 2006, Suplimentul de cultura |
| Oricit de bine scris, un text care se foloseste de perspectiva «copilareasca» pentru a «prinde» anumite realitati traumatizante are, indiscutabil, o esenta cinica. Filip si Matei Florian reusesc sa nu «utilizeze», sa nu «foloseasca» aceasta perspectiva ca pe un truc retoric. Isi povestesc copilaria si «fratia» si punct. Baiuteii alcatuiesc un ciudat povestitor cu doua voci care, pe de o parte, este obsedat de familie si de evolutia ei, de cealalta parte, este obsedat de propria soarta literara, de formularea perfecta, de textul rotund, scris impecabil. Intr-un interviu aparut in urma cu citeva numere in Supliment, cei doi vorbeau destul de nonsalant despre cartea scrisa impreuna, nu pareau interesati de public-tinta si alte bazaconii. Sint insa foarte interesati de rafinarea textului, nu le e mila sa taie sau sa reformuleze. Autenticitatea se obtine prin decupaj repetat, si nu prin mimarea dicteului brut. Ceea ce este deja ceva cu totul deosebit pentru literatura noua. Grija pentru forma, calmul pe care cei doi il afiseaza in scris, lipsa de pripa si de dorinta imediata de parvenire literara sint tot atitea motive de savoare in lectura. |
|
| Filip FLORIAN in interviu cu Elena VLADAREANU, 25 februarie 2006, Suplimentul de cultura |
| Nu am stabilit nici o clipa ca romanul trebuie sa fie intr-un anume fel, ca lucrurile trebuie sa fie pe-o anume directie. Pur si simplu, noi am convenit doar asupra mecanismului tehnic de a scrie. A inceput Matei, eu am luat ce a facut el si am dus mai departe, el a continuat, mi-a venit iarasi rindul si tot asa. Conventia a fost ca, daca simtim ca povestea se ingroapa, ca la un moment dat nu mai traieste, s-o incheiem. Nu era o miza absoluta sa facem chestia asta. Nu am avut fixat un numar de pagini sau de capitole. Pur si simplu, cind am simtit amindoi ca am ajuns la un final, s-a incheiat. Puteam sa ne intrerupem oricind, sa aruncam totul la cos. |
|
 | | 1 | 2 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Filip Florian
Degete mici. Editie noua
|
|
|
|
Ultimele aparitii
