|
|
 |
| Ovidiu VERDES, iulie 2004, Cuvintul |
 Stirnesc mai totdeauna interesul romanele asa-zisilor «out-sideri», ale celor care, asemenea doctorului Ion Vianu - autoexilat incepind cu 1977 in Elvetia, unde a denuntat politizarea psihiatriei din Romania -, vad in literatura sansa reordonarii simbolice a trecutului. Curiozitatea este sporita de faptul ca, dupa ce s-a exersat in eseu si memorialistica, autorul debuteaza literar fara complexe, la 70 de ani. Atit formatia de psihanalist, cit si apetenta memorialistica se regasesc din plin in aceasta carte, care mizeaza, dupa cum arata Matei Calinescu, pe faptul ca «fara fictiune memoria insasi nu poate functiona». |
|
| Tania RADU, 9 februarie 2004, suplimentul LA&I |
| Surprinzatoarea carte a lui Ion Vianu aduce intre aceleasi coperti virste diferite ale scriiturii, mai multe etaje ale memoriei personale, personaje epatante, care te urmaresc. O intreaga lume, produsa, literar vorbind, in trei dimensiuni cu tot cu «sound»-ul verosimilitatii... Puiu Ozias este, fara indoiala, unul dintre cele mai tari personaje ale literaturii de dupa razboi. Silueta lui contorsionata si condensata nu doar intr-un batrin marunt si agil, ci si intr-o chintesenta de acizi nelinistitori traverseaza intr-un fel de neuitat un Bucuresti crepuscular, de inceput de secol XXI. Nu fuzioneaza cu el, ci ramine protejat intr-un glob transparent – nimic altceva decit trecutul, prea lung pentru a fi lasat in urma. |
|
| Costi ROGOZANU, 7 februarie 2004, Evenimentul zilei |
| De cind n-ati mai citit un roman «istoric»? Din copilarie, probabil. Daca nu cumva sinteti mari amatori ai genului. Din romanul istoric clasic retii mai mult intriga, actiunea, decit faptele istorice propriu-zise. Iata ca un autor roman contemporan pariaza pe acest gen, schimbind putin perspectiva - tehnica relatarii este mai importanta decit actiunile propriu-zise. In felul acesta se schimba si politica lecturii: nu mai este vorba despre cititorul comod care consuma romane istorice usor de digerat, ci este vizat un cititor capabil sa suporte jongleriile cu tehnicile narative. Este vorba despre Ion Vianu si noua sa carte «Caietele lui Ozias». Scopul afisat al romanului: o fresca inedita a perioadei interbelice si a primilor ani de comunism. |
|
| Ion VIANU in interviu cu Eugen ISTODOR, 7 aprilie 2006, Cotidianul |
| Nu tin sa dovedesc ca-mi iubesc tara. E ceva prea intim pentru a aduce probe, ar fi suspecte, ca atitea afirmatii «patriotice». Si totusi exista un inceput de dovada: scriu in romaneste, pentru romani. |
|
| Smaranda VULTUR, 23 martie 2004, revista 22 |
| Cel care anima jocul de umbre al figurilor disparute, regizind intoarcerea lor pentru ultima scena, cei in care ei se confunda cu statutul de personaje fictive, este Puiu Ozias (devenit narator principal). Caietele si povestirile lui sint prilejuri de a cobori pe axa timpului intr-o alta virsta istorica, sociala, dar si biologica. Ozias este un supravietuitor, un longeviv, unul care a atins veacul, strecurindu-se prin labirinturile lui asa cum se strecoara pe strazile Bucurestiului. |
|
| Ion VIANU in interviu cu Iolanda MALAMEN, 2 martie 2006, Ziua |
| Caietele lui Ozias nu este altceva decit primul text epic dus la bun sfirsit dupa lungi incercari infructuoase. Cu decenii in urma, citind Un veac de singuratate a lui Gabriel Garcia Marquez, am avut revelatia ca un roman e o scriere despre tot, dintr-un anumit unghi de vedere. Aceasta aspiratie catre totalitate, vazuta prin firele impletite ca intr-un otgon marinaresc (daca-l tai transversal gasesti toate trei firele): iubire, razboi, moarte, am incercat s-o realizez scriind Caietele lui Ozias, parte dintr-un ciclu al carui titlu general este: Arhiva Tradarii si a Miniei. Eu nu sint nicaieri, ca personaj, in cuprinsul acestei povestiri. Si, in acelasi timp, sint peste tot, ma recunosc, nu atit in trecutul meu istoric si concret cit in suma virtualitatilor nerealizate, ale fanteziei, ale esecurilor mele. Ma critic, ma sfisii. Este un altar al sacrificiilor omenesti, un ospat canibalic. E o incheiere de socoteli cu trecutul, o mare manevra autoterapeutica. O incercare de-a intelege tara, imbratisata, parasita, regasita in parte (ceva s-a pierdut, iremediabil). Un discurs despre Timp. |
|
| Nedeea BURCA, 16 iunie 2010, in Observator cultural |
| Despre Caietele lui Ozias se poate scrie oricind un studiu care ar depasi cu usurinta dimensiunile cartii... atit de condensat este volumul, atit de complexa simbolistica si de captivanta actiunea. Aproape fiecare fraza suporta un comentariu elaborat, cuvintele se insira unul dupa altul ca margaritarele pe un fir, scotind la iveala unul dintre cele mai de pret giuvaeruri ale literaturii contemporane. |
|
| Simona SORA, 16 aprilie 2004, Dilema |
| Poate cheia de lectura a acestui roman pe cit de surprinzator (la nivelul constructiei), pe atit de firesc (la cel al scriiturii) ar fi un dublu registru: cinismul povestitorului principal (Ozias, in pragul executiei prin «arderea de tot», contrafacindu-si ultima bucatica de memorie, cu ajutorul unui cercetator-critic literar, securist al memoriei) si ironia celui intors acasa (Dan Naidin), care incepe o reconstituire simbolica a lumii lasate in urma intorcind si celalalt obraz, adica dind cuvintul unui ticalos cu un singur merit: acela de a fi supravietuit. |
|
| Iulia POPOVICI, 1 iunie 2004, 22 |
| In mod evident - se vede atit de bine in Amintirle in dialog scrise impreuna cu Matei Calinescu - Ion Vianu este un excelent memorialist. El insusi inzestrat cu darul rememorarii, depozitar al unui fond aparent inepuizabil de istorii informale si secrete de familie, dar lipsit de placerea birfei lejere, resimtind probabil in egala masura povara acestor adevaruri de culise si cea a unor amintiri ce tin de un timp disparut, psihiatrul plecat de 30 de ani din Romania parintilor sai a avut nevoie pentru a vorbi (precum Cantemir la vremea sa) de o poveste cu tilc. |
|
 | | 1 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Ion Vianu
Amor intellectualis. Romanul unei educatii
|
|
|
|
Ultimele aparitii
