|
|
 |
| Alex STAN, 5 martie 2012, pe Hypestreet.ro |
 Casa somnului (The House of Sleep, 1997), roman considerat ca fiind cel mai bun al sau, este un colaj de stiluri incluzind recenzii de filme, extrase din enciclopedii (imaginate de autor), versuri si pasaje din alte carti. In ciuda eterogenitatii sale, structurii sinuoase si intorsaturilor de situatie care caracterizeaza acest roman si care ilustreaza de fapt una din teme – limita delicata dintre constienta si vis –, firele narative din Casa somnului converg catre un deznodamint unic (poate intr-o maniera prea grabita si fortata). Asemenea unui puzzle, autorul pune piesele laolalta iar aura de mister din primele pagini, fermecatoare si timida, se risipeste. In locul ei apare arhitectura unui roman complex, gindit in cele mai mici detalii.
(…) Cartile lui Jonathan Coe nu vin niciodata singure. Ele se inspira din viata autorului, au puncte comune si teme recurente. Ele apartin unei pinze mai largi pe care sint tesute pasiunile scriitorului, raspunsurile cititorilor, arta si lecturile unei generatii. Este in fond pinza ce infatiseaza o generatie, generatie ale carei ecouri le auzim astazi. De aceea merita sa-l citim pe Coe. |
|
| , 28 august 2010, pe http://boomlit.com |
| Jonathan Coe este o figura interesanta pentru literatura europeana a secolului al XXI-lea, el publicind romane pe care publicul le catalogheaza ca fiind savuroase de mai bine de doua decenii deja – Piticii mortii (1990), Clubul putregaiurilor (2004) sau Cercul inchis (2006). Casa somnului nu se numara printre romanele cele mai cunoscute sau comentate ale autorului, in ciuda unui Prix Medicis, dar este cu siguranta printre lecturile ce pot da peste cap perceptiile unui cititor asupra relatiilor intra si inter-umane. |
|
| Ana-Maria ONISEI, 12 noiembrie 2005, Suplimentul de cultura |
| Daca va pregatiti de-un periplu prin trecutul zbuciumat de revolte politice ori sociale, istorii de formatii rock, povesti cu scoli cu disciplina severa, clinici pentru insomniaci si descoperiri adolescentine, britanicul Jonathan Coe le are pe toate. Romanele sale trec prin anii ’70, ’80 si ’90 cu nonsalanta a cite patru sute de pagini incarcate de comentarii sociale ascutite, indignari salbatice, integrate intr-o structura clasica, riguros definita, ce-ti provoaca placerea unei lecturi tihnite, de roman traditional. In plus, luate la rind, creeaza o senzatie puternica de intoarcere in spatiu si timp, te plimba, intr-un crescendo fabulos, prin Anglia lui Margaret Thatcher, atmosfera de mohoreala victoriana din celebra «casa a somnului» sau Birmingham-ul macinat de transformari de clasa al anilor ’70. |
|
| Stefan AGOPIAN, , „Somn de carte”, in Academia Catavencu, nr. 14/2003 |
| «Casa somnului» este un exemplu aproape didactic despre cum se scrie un roman oarecare, dar care ii da cititorului
nu numai placere, ci si sentimentul ca lumea, oricit de complicata o fi ea, ii este la indemina. [...] La Coe tema este somnul ca
boala. Si uite-asa, daca ai carnita (tema) si cratita (romanul) in care intra orice, nu-ti ramine decit sa gatesti. Ia patru
personaje, trei «ei» si o «ea», le pune in acelasi loc (unitatea de spatiu, ingredientul vechi), sparge mecanic unitatea de timp
(capitolele cu numar impar sint plasate in trecut, cele cu numar par in prezentul cartii, «doua saptamini din iunie 1996»),
dupa care incepe sa adauge «spices» (mirodenii). [...] Pina la urma, cititorul care gusta din mincarea lui Coe e multumit. |
|
 | | 1 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Jonathan Coe
Clubul putregaiurilor
|
|
|
|
Ultimele aparitii
