|
|
 |
| Elisabeta LASCONI, martie 2012, in Viata Romaneasca, nr. 3-4 |
 Cimitirul de piane confirma nu doar talentul scriitorului, ci si capacitatea acestuia de a construi o naratiune convingatoare, imbinind accentele violente cu cele amuza(n)te, nu doar cu scopul declarat de a scrie o altfel de istorie de familie, ci si pentru a sublinia numeroasele implicatii, adesea ignorate de creatorii contemporani, ale relatiei tata-fiu, pe fondul unei Lisabone descrise, la rindul ei, cu o arta demna de un continuator al lui Saramago sau Lobo Antunes.
Cimitirul de piane se dovedeste, astfel, a fi un text profund original si, in egala masura, profund experimental, romanul confirmind asertiunea lui Jose Saramago insusi, cel care vorbea cu entuziasm despre Peixoto, numindu-l „o revelatie uluitoare a prozei portugheze”. |
|
| Claudiu CONSTANTINESCU, 29 iulie 2010, in Dilema Veche |
| Proza lui Peixoto e puternica, stranie, are fibra si articulatii poetice, poate fascina. Asa a fost in romanul lui de debut, Nici o privire (tradus la noi anul trecut), asa e si in Cimitirul de piane de acum. De asta data insa, autorul cauta sa scrie in cheie pronuntat realista. O spune el insusi, iar afirmatia are oarece indreptatire, in masura in care undeva, in subteranele adinci ale cartii, sta un fapt real, consemnat istoric: moartea unui atlet portughez, Francisco Lázaro, in timpul maratonului de la Jocurile Olimpice din Stockholm (1912), dupa treizeci de kilometri parcursi. Asta ar fi, adica, realitatea. Ce face din ea «realismul» lui Peixoto e insa o alta – Va fi, practic, o cronica imaginara a familiei Lázaro, construita pe doua voci – a lui Francisco (gifiind, muncit de ginduri si de amintiri, in timpul maratonului) si a tatalui sau (mort deja de citiva ani, adica numai bine plasat pentru un atoatevazator si atoatepovestitor). Peixoto experimenteaza limitele coerentei epice, imprumuta prozei o logica potrivita mai degraba poemelor, face minuni naratologice, atita taine in orice instantaneu, tese iluzia vietii din mister, suferinta si frumusete tacita. Si face loc, totodata, unei ambiguitati ce l-ar fi pus pe ginduri chiar si pe Eliade – caci exista, in aceasta istorie fragmentara, o simetrie insidioasa a generatiilor, prin care tatal lui Francisco ar putea, la fel de bine, sa fie si fiul acestuia. Sa fim realisti, e de-a dreptul magic! La fel ca aceasta fraza: «Azi, simt ca mi-ar fi de ajuns o duminica in plus ca sa pot rezolva totul». Cititi cartea si va fi duminica. |
|
| Cristina SIRB, 29 iulie 2010, pe bookblog.ro |
| Mai apar scriitori si dupa anul 2000, iata! Polirom ni l-a adus pe Jose Luis Peixoto. Literatura merge, deci, mai departe. Fara virsta. Lectura lui Peixoto – cel putin cel din Cimitirul de piane – este calda, incomoda, torida, familiara si un strop cam nelinistitoare. Rareori ti-e harazit sa auzi atit de clar linistea din cuvinte de roman. Cuvint linga cuvint (conventum = initelegere lat.), topica, ritm, fragmentarism: liniste. Liniste – pace; liniste – tensiune; liniste – angoasa.
Peixoto baga de seama firimiturile unei zile mai ceva ca o clevetitoare matusa vadana. Ca orice om care a crescut printre fuste de matusi. Ca Proust (de ce nu?). Ori ca un suferind. Nascut cu ochii prea larg deschisi asupra cruzimii vieitii. Se vede de la o posta ca a fost un copil crescut la itara, dedat cu ritmurile asa-zis «cosmice», cu masurarea timpului si a iubirii privind la cer si scotocind in inima. Cu ghicitul in razele de soare, care pateaza dimineaita podelele saracacioase ale casei parintesti. Peixoto inregistreaza traumatic stupizenia ”adulta” a gesturilor, a hotaririlor care darima suflete.
Prietenia lui cu lumina pulberie a dimineitii, cu soarele portughez. Complicitatea lui cu vara.
Mama lui, vara.
Pe ultimele zeci de pagini, am citit cu maxima zgircenie din Cimitirul de piane. Sint pasaje, dau peste pasaje care ma zguduie sau care ma ingheaita. E ceea ce am mai vazut si am mai trait. E ca si cum mi-as aminti, in chinuri, si as povesti chiar eu cele din carte, «incerc sa-mi amintesc cele mai fericite momente, sfirsesc intotdeauna prin a vedea in minte imaginea vaga a unui prinz de duminica». |
|
| Ana Maria ONISEI, 24 iunie 2010, in Adevarul |
| Jose Luis Peixoto este cel mai in voga scriitor portughez contemporan, numit de critica literara «noul Saramago». Peixoro l-a cunoscut pe celebrul scriitor portughez Jose Saramago in 2001, cind acesta i-a inminat un premiu pentru debut. Jose Luis Peixoto este singurul scriitor portughez de generatie tinara pe care Saramago l-a indragit si pe care l-a considerat descendentul sau literar. |
|
| Alina PURCARIU, 23 iulie 2010, in Corso |
| Jose Luís Peixoto scrie ca si cum fiecare fraza ar fi ultima lui sansa de a comunica ceva, inainte de o Apocalipsa mereu presimtita. Nu veti gasi urme de retete sau trucuri facile in cartile lui. Sunt povesti atemporale, scrise de un maniac cu fibra de poet, iar aceasta din urma e o tulburatoare cronica de familie, spusa intr-un stil smucit si digresiv, despre tati si fii, legati printr-un scenariu tragic, care se repeta din generatie in generatie, cu o forta unui blestem. Dragostea, in acest roman, bintuie mereu in vecinatatea mortii si isi arata ambele fete: blindete infinita si brutalitate de neinteles. |
|
| Dana PIRVAN-JENARU, 20 august 2010, in Observator cultural, nr. 538 |
| Cel de-al doilea roman tradus in romana al tinarului scriitor portughez Jose Luís Peixoto – Cimitirul de piane (2006) – confirma originalitatea acestui autor si forta de seductie a cartilor sale, care ating nivelul excelentei. Inca din romanul Nici o privire, scrisul intens al lui Peixoto se dezvaluia irezistibil prin amestecul de frumusete ademenitoare si de tristete coplesitor-fatala, de tandrete si violenta, de poezie si de viziune realist-profunda asupra vietii. |
|
| Ioana EPURE, 19 octombrie 2011, pe bookaholic.ro |
Cind m-am imbolnavit, am stiut imediat ca aveam sa mor.
Asa incepe romanul lui Jose Luis Peixoto, Cimitirul de piane. Cu sinceritate si naturalete, ca o carte despre pirati sau despre roboti. Ai crede ca povestea se va termina cu o moarte – dar nu anticipezi ca va si incepe cu una, ba mai mult, ca intreaga actiune a romanului se va petrece in timpul ei. Naratorul te convinge, ca orice povestitor priceput, sa-ti suspenzi scepticismul pentru citeva ore si sa asculti cu atentie istoria asa cum e ea: spusa de dincolo de timp, de moarte si de miile de momente care formeaza viata omeneasca. |
|
 | | 1 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Jose Luis Peixoto
Nici o privire
|
|
|
|
Ultimele aparitii
