|
|
 |
| Irina PETRAS, august 2007, in Apostrof, nr. 8 |
 Daca tinem seama de etimologia cuvintului, hardughia fiind o «fabrica de hirtie», mare si greu de stapinit in toate ungherele sale fosnitoare, Darul Ioanei este, in mai multe sensuri, o hardughie romanesca. Nu doar fiindca acopera 522 de pagini si manevreaza abil zeci de personaje si situatii. Scris la 30 de ani, in 1976, si dat la tipar la 60, in 2006, presupune o oarecare vechime a constructiei, surpari de ziduri si ochiuri de geam sparte sau afumate de vreme. Tot asa, e de banuit o revenire cu reconditionari si finisari, pentru a-l face perfect locuibil de cititorul de azi, altfel, macar in citeva date, decit cel de la vremea scrierii cartii. Bine receptat de critica, Darul Ioanei se cere strabatut cu rabdare de arpentor si cercetat cu un instrumentar pe cit de bogat, pe atit de flexibil. Dan C. Mihailescu, de pilda, coplesit de straturile si palierele intersectate in roman, pune la bataie toata istoria prozei europene a unui secol pentru a-i defini locul si statura: identifica atingeri cu si descendente din psihologismul la moda in deceniul opt romanesc, descopera reminiscente din Noul Roman francez, recunoaste subiecte si maniere interbelice. Lectura sa desfasurata sugereaza, in fond, capacitatea autorului de a surprinde sub un singur acoperis forfota diversitatii si masoara gradul de compatibilitate umana si estetica pe care mai multe istorii subsumate il ating. |
|
| Dan-Liviu BOERIU , 27 martie 2011, pe danboeriu.wordpress.com |
| Stilistic vorbind, romanul e absolut remarcabil. Ma gindeam ca as putea sa spun ca e calinescian ca structura si camilpetrescian din punctul de vedere al constructiei personajelor. Si cred ca n-as gresi prea mult. Nu mi-as fi putut inchipui ca mai exista azi autori romani care sa fie atit de preocupati (aproape flaubertian) de tonul si muzicalitatea frazelor unei carti incit s-o rescrie de nenumarate ori si s-o dea spre publicare abia cind autorului i se pare ca romanul nu are nici o fisura. Asa a fost in cazul Darului Ioanei. Iar rezultatul e, daca ma veti crede pe cuvint, uimitor. Am fost sceptic cind am deschis cartea insa, pe masura ce inaintam cu lectura, mi-am dat seama ca ma aflu in fata unui roman adevarat, de moda veche, cum putine se mai scriu azi in literatura romana. |
|
| Dan C. MIHAILESCU, 15 mai 2007, in emisiunea "Omul care aduce cartea", Pro TV |
| Vine peste noi un roman cotropitor, absolut neasteptat. Acest roman foarte mustos, substantial, care are in el trei sau patru romane, este construit puternic pe mai multe paliere. Este romanul singuratatii unui om. Barbatul este stilpul acestui carusel. Andrei Vladescu, care este un om ciudat, tacut, inchis, orgolios, un om care iubeste foarte mult, trece prin vreo douazeci de paturi, schimba femei de toate calibrele si de toate alcatuirile sufletesti si fizice, are o iubire platonica, filiala, cu o femeie in virsta cu aproape de doua ori mai mult decit virsta lui (ceea ce face dintr-o data un roman), are al doilea roman in roman care este la revista Lumea, un roman politic in care apare tot ceausismul, cu sedinte, delatiuni, cu orduri umane, care pleaca de la faptul ca Zoia Ceausescu era in amor cu un om de la revista Lumea Mihai Marinescu, dar dincolo de acestea, eu personal nu tin nici la romanul legaturii de iubire, nici la romanul legaturii cu doamna in virsta, cu Marga Pop, nici la romanul politic, ci la singuratatea monologala si aproape maniacala care frizeaza autismul. Care este, nu darul lui Humboldt, ci darul Ioanei? La sfirsit, cind femeia pe care nu o ia de nevasta il paraseste, pentru ca trebuie sa-si implineasca viata, i se spune de catre un raisonneur: «Parasindu-te, femeia aceasta ti-a facut un dar. Te-a facut sa fii un om complet. Un om complet trebuie sa aiba si gustul infringerii». In sfirsit, dupa sute de pagini de triumf viril si ultrasigur pe el, omnipotent, omul ajunge sa se desavirseasca fiind infrint prin spulberarea iubirii. Este un roman absolut neasteptat. |
|
| Dan C. MIHAILESCU, 13 mai 2007, Jurnalul National |
| Inceput in 1976 si dat la tipar in 2006, Darul Ioanei, romanul cu care Stelian Turlea isi onoreaza conditia de sexagenar, are parfumul ascuns si farmecele rasucite ale semnelor din alte vremi. |
|
| Radu COSASU, 13 aprilie 2007, Dilema Veche |
| Romanul unor orgoliosi – povestitorul si eroul sau – pe timp de holera ideologica, in care «si el, si eu actionam cum ni se dicta, chiar daca ne era sila s-o recunoastem… Totul se mentinea la suprafata, iar dedesubt era un gol imens». Dar – subiect pasionant! – golul poate cuprinde si esecul unei iubiri in acei Bucuresti din anii ’60-’70, cu femei si activisti la fel de volubili (uneori prea), cu sedinte de partid si sindrofii de o stabila tristete, cu probleme de spatiu (locativ si moral) complicate in amoruri chinuite. Turlea aude bine «respiratia colosala a orasului si trosnetele mobilelor vechi». El cunoaste «nelinistea iradiata de siretlicurile vietii» si detecteaza acea sumbra perversitate a tiraniei, cind «indiferenta putea fi foarte bine numita multumire sufleteasca». Nu avem azi prea multi romancieri de o asemenea competenta. |
|
| Daniel CRISTEA-ENACHE, 12 aprilie 2007, Cultura |
| Cartea se remarca, in primul rind, prin consistenta psihologica. Relatiile dintre personaje si balansul acestora pe cantul dintre universul interior si lumea exterioara sint urmarite cu un ochi atent si analizate minutios, in succesiuni de secvente aparent disparate. Autorul isi construieste in mod elaborat romanul, cu aerul ca nu o face: schimba mereu planurile, modifica perspectiva, unghiul narativ, dind citorva eroi posibilitatea de a se exprima liber, neingradit si ne-mediat. Juxtapunerea acestor confesiuni paralele sau, mai exact spus, relationarea lor mai vizibila ori mai discreta ofera, la final, cheia simbolica a cartii. |
|
 | | 1 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Serban Foarta
Clepsidra cu zapada
|
|
|
|
Ultimele aparitii
