La cursul de scriere creativă la care am participat până acum o lună am auzit despre un exerciţiu: se ia un fapt divers şi se construieşte povestea care a dus la acest fapt să se întâmple. Încerci să descrii şirul de evenimente, descrii personajele cu toate motivaţiile lor până când le găseşti că făptuiesc ce au de făptuit. Aşa a luat Excluşii naştere. Trecând peste acest fapt divers, faptul divers important, adică cel de la care s-a plecat, apare descris frugal şi clinic doar în ultimile patru pagini ale romanului. Până acolo însă, Elfriede Jelinek ni se arată ca o scriitoare de o cruzime incredibilă. Crează imagini de o duritate copleşitoare, totul spus în cel mai firesc mod cu putinţă astfel că totul îţi apare crud, rănindu-te de moarte. Am inteles că best-sellerul ei e de fapt Pianista, dar vă spun sincer că am să iau o pauză înainte de a lua în considerare lecturarea ei.

Două teme sunt predilecte: eternul conflict între tineri şi bătrâni şi sentimentul de vinovăţie al societăţii austriece de după al doilea război mondial. O societate alienată multi-stratificat, cu cei în vărstă măcinaţi de acestă vinovăţie mai sus-menţionată sau de regretul pierderii strălucirii de altădată, şi cu cei tineri, dornici să se scuture de trecut, revoltându-se împotriva slăbiciunii părinţilor ce parcă nu doresc să trăiască în prezentul real, adevărat. Pe altarul vinovăţiei bătrânilor, tânarul este cel sacrificat, o generaţie deznădăjduită “a cărei ochi nu ai în spate niciun zid, aşa că grozăviile din exterior pot trece direct în creier, unde produc pagube îngrozitoare.”  Aşa mă simţeam şi eu citind Excluşii. Imaginile construite cu o uşurinţă debordantă de Elfriede Jelinek, fără să proiecteze ele în sine violenţă, îmi sfredeleau creierul, schilodind şi pârjolind totul în cale prin duritatea mesajului. Ai avut vreodată senzaţia că anumite imagini sunt atât de grele încât simţi că te mănâncă creierul şi simţi nevoia să îl scarpini? Episoade din viaţa mea se proiectau pe un ecran acolo în spatele ochilor, inervându-mi axonii, iritându-mi-i. Îmi dau seama că am simţit asemănător şi la Suflete cenuşii, dar aici e cu totul altceva. În mod normal totul ar fi trebuit să aibă un impact mult mai mic având în vedere că problematica este cu totul alta şi oricum ar trebui să fie mult mai puţin dură. Până la urma e vorba de un grup de adolescenţi care se străduiesc să înainteze, să îşi găsească direcţia, nu e vorba de omenirea care îşi exhiba cruzimea într-un război mondial. Totul e la altă scală şi totuşi, Excluşii m-a răvăşit cu totul. Am terminat cartea în staţie, aşteptând  metroul, şi am simţit că mi se înmoaie genunchii şi nu mă mai pot ţine pe picioare în clipa în care am închis-o.

Categoric, Excluşii e un roman care îţi dezvăluie multe. Este un roman al tuturor epocilor de tranziţie, inclusiv a acesteia prin care trecem noi acum, în România.