|
|
 |
| Tiberiu STAMATE, octombrie 2009, in Noua literatura |
 Pentru cititor, o carte ca asta pare a fi un joc cu toate cartile pe masa, una dintre ocaziile rare de a beneficia de marturia unui om care a fost in tabara celor verticali, de partea buna a lucrurilor. Si sint toate sansele ca Ion Vianu sa fie acel om, pornim de la aceasta premisa. Nu facem judecati asupra autorului, nu are sens in acest caz, mai ales ca le face el insusi, pe tot parcursul Exercitiului…Cartea e tulburatoare pentru ca le da ocazia celor care nu au cunoscut vremurile de dinainte de 1989 sa aiba in fata ochilor anatomia raului communist analizata in detaliile ei cele mai mici, insa in momente-cheie, asa cum a perceput-o Ion Vianu, pe atunci psihiatru la Spitalul nr. 9. |
|
| Adriana BITTEL, nr. 878/2009, in Formula As |
| Ceea ce distinge aceasta carte de multe alte volume de amintiri din aceeasi perioada e ca Ion Vianu isi ia distanta specialistului care se observa si mediteaza la totalitarismul comunist cu el inauntru, fara sentimentalism si menajamente, cu o sinceritate implacabila. Inteligenta lui disociativa relateaza faptele in care e implicat eul social, conditionat istoric, si eul profund, constiinta, aceasta din urma fiind cea care il duce la o disidenta disperat de curajoasa si la exil, ca singura solutie de salvare din deznadejde. Nu pozeaza in erou, nu-si aroga merite, ci povesteste si analizeaza, necrutator cu sine, fapte. |
|
| Ioana CRAIUTU, nr. 235, in Apostrof |
Volumul lui Ion Vianu nu este unul cu eroi, nici o carte cu «buni» si «rai», ci una despre rau, despre stapinirea generalizata si implacabila a raului istoric. Rau care e totuna cu socialismul romanesc, cu acest experiment monstruos la care a fost supusa toata populatia tarii. Si prin care a fost deformata fibra morala a intregii colectivitati. Rau de care se putea apara numai cine reusea sa se extraga si sa plece. Fiinda lupta unui ins singular cu sistemul intreg nu avea, practic, nici o sansa.
Bine scrisa si tulburatoare, cartea lui Ion Vianu este o marturie cit se poate de importanta despre trecututl nostru apropiat si despre caile alchimice de forjare a individualitatii. |
|
| Vasile Dem. ZAMFIRESCU, noiembrie 2009, in Dilemateca |
| Reusita exercitiului de sinceritate al lui Ion Vianu nu este data nu numai de dezvaluirea si aspra judecare a propriilor slabiciuni, ci si de demitizarea actului moral eroic: maxima moralia devine realitate cind atrage de partea sa aliati din zone nonmorale. |
|
| Adriana STAN, aprilie 2010, in Dilemateca |
| Substanta memorialisticii lui Ion Vianu n-o formeaza nici eroizarea, nici fatalismul, ci, intr-un spirit montaignean, o amara hermeneutica de sine. […] In aceasta (auto)critica sta nodul de remarcabila finete al volumului: partizan al protestului lui Goma, amic cu Negoitescu, subiect de discutie la Europa Libera, vorbind public impotriva regimului, Ion Vianu nu-si asuma astazi orgoliul (facil?) al opozantului, ci realitatea mult mai nuantata a unei curse singuratice pentru valori personale de morala: «Lumea oamenilor, pentru mine, nu a fost nicodata un azil. A fost un cabinet de psihoterapie unde inveti mereu sa speri». |
|
| Bogdan ROMANIUC, 5-11 septembrie 2009, in Suplimentul de cultura |
Descriind o lume in care idealul suprem era „denuntul general”, Exercitiul... lui Vianu face mai tot timpul trimitere la ei sau mai bine zis la „diavolul” care vorbeste despre sine la persoana intii plural, spunind „noi”, si nu „eu”. Cuprins adesea de indoiala si de incertitudine, Tudor Vianu reconstituie „ca un psihanalist, ca un arheolog, cu multa rabdare” perioada terorii comuniste: „Oare stiu cu adevarat cum eram? Oare nu sint obligat sa tes despre mine o legenda, sa fabric un text care sa semene cu un vis, pentru motivul bun ca istoria personala – nu mai putin decit istoria colectiva – devine vis, mit?”.
Dincolo de viata plina de neajunsuri, de situatia umilitoare prin care oamenii erau adesea obligati sa treaca, inclin sa cred ca marturisirile lui Ion Vianu alcatuiesc mai curind un jurnal al fericirii (in sensul dat de Steinhard), decit o istorie a durerii. |
|
| Ion VIANU, in interviu cu Bogdan ROMANIUC, 5-11 septembrie 2009, in Suplimentul de cultura |
| Da, Exercitiu de sinceritate este un soi de spovedanie laica. M-am saturat de micii lasi care se dau drept victime, pentru ca toti, cu exceptia unor sfinti, laici sau religiosi, am comis mici lasitati, am profitat de sistem in mai mica sau mai mare masura. Nu mai suport viziunea cvasi-maniheista a unei armate de victime in fata unor centurii de calai. Cartea mea ar trebui sa trezeasca vocatia „spovedaniei”. Dar nu-mi fac mari iluzii, societatea noastra e cufundata in cinism. „Totul e cufundat in fariseism”, spune Pasternak. |
|
| Cosmin CIOTLOS, 31 iulie 2009, in Romania literara |
| Interesul unei carti ca Exercitiu de sinceritate vine in primul rind din metoda si abia apoi din informatie. De altminteri, insasi marturia, expusa cu o intirziere de trei decenii, e livrata aici cumva sofistic. In sensul ca, pe parcursul reconstituirii faptelor, si mai ales a emotiilor de atunci, evidenta devine eventualitate. (...) „Breslele nu suporta nici o ofensa”, conchide el la capatul unui splendid Exercitiu de sinceritate in care a stiut sa supuna (cu atita nuanta) irevocabilul doctrinar la testul relativului cultural. Tristetea urbana a cartii poate fi citita astazi, macar circumstantial, ca un epilog insingurat al Amintirilor... scrise in 1994 impreuna cu Matei Calinescu. |
|
| Ion VIANU in interviu cu Ovidiu SIMONCA, 24 septembrie 2009, in Observator cultural |
| Ceea ce m-a stimulat sa scriu despre vremea care a precedat plecarea mea din Romania a fost discutia din jurul dosarelor Securitatii din 2006: acele revelatii, acei oameni politici, acei jurnalisti care au aparut ca informatori. Marturisesc ca ma vedeam ca un om absolut curat, dar am inceput sa meditez la trecutul meu si am descoperit ca avea si diferite pete. Acest proces, de retraire a trecutului, a devenit pasionant. Am trecut la o generalizare: oare nu ar trebui, noi toti, sa reflectam la trecutul nostru, inainte de a discuta despre trecutul altora? Poate am avea o mai mare autoritate sa vorbim daca ne-am limpezi, noi insine, propriul trecut |
|
| Ion VIANU in interviu cu Rodica PALADE, 20-26 octombrie 2009, in 22 |
| Eu am scris aceasta carte in special pentru generatia tinara. Generatia mai veche, in general, se va recunoaste. Insa nu sint sigur ca generatia tinara va putea sa inteleaga mai bine cum era atunci, citind aceasta carte. M-as bucura enorm sa ma insel. Referitor la istorie, regretatul meu cumnat, Petrut Alexandrescu, care era istoric, mi-a spus odata aceasta vorba memorabila: „Istoria nu este o stiinta, este o disciplina”. Adica studiezi documentele trecutului si incerci sa fii cit mai aproape de el, dar cu mentionarea faptului ca nu ajungi sa reconstitui niciodata complet trecutul. |
|
 | | 1 | 2 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Ion Vianu
Amor intellectualis. Romanul unei educatii
|
|
|
|
Ultimele aparitii
-3210.jpg "Constantin Ticu Dumitrescu")
-3836.jpg "Gabriela Melinescu")
