Scris parcă doar pentru a rezista strânsorii zilelor, pentru a face cât de cât suportabil greul orelor, înghesuite inutil în pieptul deschis ca o rană, pentru a stabili coerenţă între ceasurile nopţilor de insomnie, romanul “Extinderea domeniului luptei” copleşeşte. “Ar trebui să inventăm o rostire mai plată, mai concisă şi mai ternă”, afirmă autorul, Michel Houellebecq, dar tocmai această rostire, deja “inventată” în cartea sa, este cea care sfâşie prin sugerarea iremediabilului şi ireversibilului. Înmulţirea gradelor de libertate, ce descriu mişcarea individului în societatea devenită sistem mecanic, afectează consistenţa relaţiilor umane. Şubrezirea acesora ridică romanului probleme majore, subliniază autorul şi totodată protagonistul cărţii, fiindcă această specie literară nu e menită să descrie “indiferenţa şi neantul”. Departe de a sfida cititorul, cartea trădează totuşi un oarecare dezinteres al autorului vis-à-vis de modul în care receptorul ei va primi mesajul mustind de durere. Pare că Houellebecq nu scrie pentru a fi citit. Pentru el, scrisul e un exerciţiu de supravieţuire la limita dintre normalitate şi nebunie. O terapie de menţinere doar, pe linia de plutire, fără şanse curative. “Scrisul nu uşurează. Scrisul descrie, delimitează. Introduce un dram de coerenţă, un strop de realism. Ne bălăcim mai departe într-o ceaţă însângerată, însă există câteva repere. Haosul a rămas la câţiva metri. Izbânda e modestă, ce-i drept.”

“Nu sunt frumos, nu am farmec personal, fac adesea crize depresive”. În prezent, luciditatea pune în pericol fiinţa umană, în special atunci când o sensibilitate accentuată alcătuieşte fundalul sufletesc . Personajul nostru ştie că, pentru femei, e un simplu înlocuitor, acceptat temporar doar în lipsa cuiva mai bun. Când dispare coeziunea dintre trup şi suflet, sufletul îşi face debutul pe scena dezumanizării. Ruptura dintre inimă şi învelişul ei protector e iremediabilă. Prea multe false iubiri sărăcesc omul. Lipsa iubirii, de orice fel, sfârşeşte însă în a-l azvârli într-o “casă de sănătate”, unde, se practică vindecarea nevoii de dragoste, vindecare ce va avea loc până la anihilarea definitivă a acestui imperativ uman. Apoi, omul este lăsat liber. El nu mai reprezintă un pericol, nu mai atentează la liniştea publică, demarcată înainte vreme de geamuri şi oglinzi, nici măcar la existenţa lui vegetativă. Izbuteşte să trăiască după regulile impuse de societate, să îşi plătească impozitul la zi, să îşi achite facturile la termen. Şi, mai presus de orice, să poarte întotdeauna la el actul de identitate, util pentru cazul în care ar suferi o pierdere a acesteia.

Oamenii internaţi în insituţii psihiatrice nu sunt câtuşi de puţin nebuni, observă Houellebecq. Le lipseşte doar afecţiunea. “Gesturile, atitudinile, mimica lor trădau o sfâşietoare dorinţă de contacte fizice şi mângâieri; dar, fireşte, asta nu era cu putinţă. Aşa că gemeau, urlau, îşi sfâşiau carnea cu unghiile; pe timpul internării mele, a fost o tentativă reuşită de autocastrare.” Contrar afirmaţiei sale, autorul nu evită fineţuri psihologice şi nu suprimă detalii. Dimportivă, are o privire exagerat de pătrunzătoare în “amănuntele” care, chiar sub ochii noştri, uniformizează omenirea. “Dorinţa de iubire e profundă la om, rădăcinile ei ajung la adâncimi nebănuite, iar o mulţime de mici ramificaţii pătrund chiar în substanţa inimii.” Din nefericire, sălbaticele porniri de iubire, din adolescenţă, rămân într-un regim conflictual şi tranzitoriu mulţi ani, apoi se sting încet, ca nişte “valuri melancolice şi blânde”. Din acel moment, începe conştientizarea propriei infirmităţi afective, iar viaţa devine o sinistră pregătire pentru moarte. Chiar dacă în rău, e de preferat, unei lâncezeli eterne, schimbarea. Fiindcă plictisul prelungit provoacă o accentuare a percepţiei durerii, indiferent de natura ei: fizică, mentală, sufletească. La un moment dat, nici nu se mai poate discerne între aceste forme ale durerii, ele îmbinându-se într-un întreg ce năruie fiinţa.

Când reuşim să devenim victima unei decizii, luată peste capul nostru şi peste inima noastră, atunci sinele şi-a dezvăluit forţa. Dar sinele, extinzându-se mult dincolo de personalitatea eului, îl pune pe acesta din urmă în faţa unor probleme cărora ar dori să li se sustragă. Fiindcă nu le poate face faţă. În general, predispoziţia morală are graniţele trasate vag. Raţiunea, de asemenea. Trăim vremuri predestinate parcă să dirijeze cutezanţa morală spre eşecul decisiv. Vremuri în care e imposibil să intri în armonie cu lumea din jur, ce ţine morţiş să fie privită de jos în sus. În care înţeleptul este luat drept smintit, iar smintitul care anunţă cel mai zgomotos nebunia generală, haosul general, trece drept conducător. În acest haos, reperele identitare ale fiinţei sunt cu uşurinţă dărâmate. În aceste condiţii, destinul va decide în locul nostru, şi evident, decizia va fi defavorabilă nouă. Psihanaliştii nu fac decât să opereze o scandaloasă distrugere a fiinţei umane, “sub pretextul reconstruirii eului”. “Inocenţă, generozitate, puritate... toate sunt zdrobite rapid în mâinile lor grosolane. Plătiţi gras, vanitoşi şi stupizi, psihanaliştii lichidează definitiv la aşa-zişii lor pacienţi orice capacitate de iubire, atât mentală, cât şi psihică”.

Stăruitor aşteaptă fiinţa umană un semn al iubirii! Nimic nu o descurajează. “În locul ei, o viperă s-ar fi sinucis demult”. Puţini sunt cei ce îşi acceptă în mod conştient incapacitatea de a mai iubi sau a mai primi iubirea, ca rezultat al unei mult prea îndelungate aşteptări, sau al prea multor eşecuri. Houellebecq descoperă noul sistem de ierarhizare socială: sexualitatea. În acest sistem, spre exemplu, e imposibil să-ţi cumperi un pat de o singură persoană, chiar unul dublu, dacă lăţimea acestuia nu e una considerabilă. A-ţi comanda un pat de o singură persoană înseamnă a declara public că nu ai o viaţă sexuală, adică a recunoaşte public că eşti un ratat. Chiar mai mult, înseamnă că nici nu vei avea vreodată una, fiindcă un pat este o investiţie pe termen lung, acesta rezistând, în medie, mai mult decât o căsnicie. Amănunte, cu valoare de sentinţă, izolează omul de societate printr-un zid opac. Frustrările dospesc, ura invadează sufletul. Nu doar liberalismul economic ci şi liberalismul sexual reprezintă extinderea domeniului luptei, extinderea lui la toate vârstele vieţii şi la toate clasele societăţii.

Între absenţa fericirii şi intuirea posibilităţii practice a acesteia, fiinţa umană stă suspendată, sfâşiată, într-un spaţiu dureros. Dacă parcurgerea acestui roman accentuează gustul amar, pe care deja îl simţeai călcând acest pământ, finalul alungă, cu un şut sigur, nodul din gât de-a dreptul în inimă:

“Tot ceea ce putea fi sursă de participare, de plăcere, de inocentă armonie senzorială a devenit izvor de suferinţă şi de nefericire. În acelaşi timp, cu o violenţă tulburătoare, simt că fericirea este posibilă. De ani de zile, păşesc lângă o fantomă care-mi seamănă şi care trăieşte într-un paradis teoretic, în strânsă legătură cu lumea. Mult timp am crezut că trebuie să-i fiu alături. Acum, s-a terminat.

Sunt în centrul prăpastiei. Îmi simt pielea ca pe o limită, iar lumea exterioară, ca pe o greutate ce mă striveşte. Senzaţia de separare e totală; de acum înainte, sunt prizonier în mine însumi. Contopirea sublimă nu va avea loc; ţelul vieţii a fost ratat. Este ora două după-amiază.”

Patru ani mai târziu, Michel Houellebecq publică romanul “Particule elementare”, o “carte dedicată omului”, care porneşte de la aceeaşi idee, a separării. Odată depăşit acest “univers mental al separării”, te trezeşti într-un altul, dominat de “bucuria imobilă şi fecundă” a unei noi legi. Iată că, mai presus de cota maximă a aisbergului de luciditate, pluteşte totuşi speranţa. Omul inventează, continuu, noi puncte de sprijin.