Pe vremea cind il scriam, eram tinar inginer stagiar, iar primele mele experiente, in mediul dur si totodata fascinant al profesiei pe care mi-o alesesem, mi-au dezvaluit o lume noua, despre care trebuia neaparat – si urgent! - depusa marturie. Poate ca acesta este adevaratul motiv pentru care am inceput (si continuu) sa scriu; literatura e cale de cunoastere in masura in care scrierea este un mod de a investiga / interoga lumea din noi si pe cea jurul nostru, reinventindu-le in acest fel si reasezindu-le intr-o perspectiva coerenta, care sa le dea un sens.

Firesc e povestea complicata a unei enclave de petrolisti din regiunea Ata-Brates. Traind exclusiv intre sonde si baraci, protagonistilor le ramine totusi timp pentru indelungi investigatii interioare. (De altfel, Prologul, care ocupa aproape jumatate din cele trei sute de pagini ale cartii, contine jurnalul unei tinere inginere, Iunia Poenaru, ajunsa prin repartitie in mizeria calma de acolo.) Locuitori ai acestei provincii miniaturale, ei se comporta intocmai ca niste provinciali. Iubesc, se casatoresc, inseala, parasesc, beau, se spovedesc, mor. Viata lor depinde de utilajele pe care le au in grija. Fara fast, insa, si fara exces de zel. La un moment dat, un personaj, sef in felul lui pe platforma, e trezit din somn pentru o urgenta. Da indicatiile in citeva clipe, dupa care adoarme din nou. Episodul e emblematic.

Firesc. Jumatatea frumoasa versus jumatatea utila.

Pe vremea cind il scriam, eram tinar inginer stagiar, iar primele mele experiente, in mediul dur si totodata fascinant al profesiei pe care mi-o alesesem, mi-au dezvaluit o lume noua, despre care trebuia neaparat – si urgent! - depusa marturie. Poate ca acesta este adevaratul motiv pentru care am inceput (si continuu) sa scriu; literatura e cale de cunoastere in masura in care scrierea este un mod de a investiga / interoga lumea din noi si pe cea jurul nostru, reinventindu-le in acest fel si reasezindu-le intr-o perspectiva coerenta, care sa le dea un sens.

Au trecut, de atunci, aproape treizeci de ani. Intre timp viata a luat-o razna, iar cel care a scris cartea asta imi pare acum un strain ingropat in mine. Si totusi, simt ca ma leaga de acel strain – si implicit de personajul principal al romanului, cu care de fapt el se identifica – aceeasi pasiune existentiala din care se nasc marile sau maruntele drame ale vietii.

Cu atit mai interesant ar fi sa vad, prin ochii cititorului de azi, daca lumea aceea si oamenii ei – mizerabili sau eroici, mediocri sau lasi, disperati sau ridicoli - au avut vreun sens. Cu alte cuvinte, daca esecul destinului lor isi mai gaseste si astazi un alibi.

Petru Cimpoesu nu este un fabulator, nu vrea sa dea fapte, el este un burete foarte bun si care are o absorbtie din real a tuturor gesturilor anodine si care tin de repartizarea unei tinere inginere, Iunia Poenaru, la o sonda undeva pe linga Bicaz, unde este toata provincia pe care o stim din Cehov si Gogol: cu seful atotputernic care mereu e cu ochii dupa dame si vrea sa isi arate ghearele peste tot, care este in complicitate mai mult sau mai putin vinovata cu toata echipa, o echipa de muncitori, casatoriti sau nu, cupluri conjugale, botezuri, adultere, toti barbatii vor sa traiasca cu femeile celorlati, betii bogate, promiscuitate, o deriziune carnavalesca.