Tributar – şi fidel – propriului său principiu, potrivit căruia un autor, dacă vrea să citească o carte bună, trebuie să o scrie el însuşi, după ce prefaţeaza lucrarea despre insule a lui Benedetto Bordonne, ediţia din 1534, Torino, Les Belles Lettres – Ed. Nino Aragano, 2000, Umberto Eco scrie el însuşi o carte (oarecum ) la temă, “Insula din ziua de ieri“. Numai că imediat ce pătrunzi în fabuloasa lume descrisă de oricare dintre romanele lui Eco, trebuie să umbli cu mare băgare de seamă printre simbolurile presărate din belşug în paginile romanelor sale. Marele semiotician este aproape amuzat să îţi ofere indicii false, biete sofisme ce pot căpăta în accepţia unui naiv, valoare de adevăr absolut. De obicei, trebuie să fii plin de circumspecţie începînd cu titlul lucrării. Cine a citit de la trei romane de ale  lui Eco în sus, va observa cu siguranţă că unele dintre teme/simboluri se repetă; iar cei care au citit fie şi măcar una-două lucrări de specialitate de ale lui Eco, înţeleg măcar parţial ţi de ce. Mulţumesc bunului meu prieten (din) virtual, Teofil, care mi-a îndrumat primii paşi către lumea lui Eco : “Pendulul lui Foucault” şi “Limitele interpretării”. Apoi, “Memoria Vegetală”. Citisem anterior “Misterioasa flacără a reginei Luana”. Apoi am devorat nesaţios mai multe cărţi de ale lui Eco, atît lucrări de specialitate cît şi romane. Am ajuns – şi – la această carte. Care, ca orice carte scrisă de Eco şi care carte se respectă, îţi oferă un cu totul alt registru de lectură decît precedentele. Sigur că aparent este vorba despre insulele pe care îşi ascundeau piraţii comorile, subiect abil mascat de o temă care a pus probleme uriaşe tuturor navigatorilor pînă la găsirea unui mod sigur de a determina coordonatele exacte ale unui punct în spaţiu prin longitudine şi latitudine, punct constituit de un oraş, continent, insulă sau de o navă – insulă în miniatură. Subiect la rîndul sau mascat de o poveste a unui baieţel crescut printre razboinici şi aruncat cam fără voie în vîltoarea vieţii, ca purtător al tradiţiei de vitejie pe care tatăl său i-o lăsase moştenire. Baieţel care devine pînă la urmă un bărbat cam şovăielnic şi nu prea viteaz, motiv pentru care îşi inventează un substitut pe seama căruia să poată pune atît nereuşitele, gafele cît şi laşităţile proprii. Şi care devenit rob al propriilor sale fantasmagorii, se va vedea pus pînă la urmă chiar în postura de a asuma şi rezolva probleme ale întregii umanităţi. Probleme dintre cele mai dificile.  “Insula din ziua de ieri este o poveste ingenioasa care debutează cu un naufragiu. Prins în capcană, eroul acesteia, Roberto della Griva, un nobil din Italia Renaşterii, rememorînd bătăliile la care a asistat, farmecul vieţii pariziene, misiunea sa de spion, încurcăturile amoroase şi încercările de a rezolva problema longitudinii prin mijloace dintre cele mai uimitoare” – apreciază Library Journal . Povestea aceasta îngemănează la rîndul ei trimiteri la cîteva romane clasice ( şi la personaje perene ) ale literaturii franceze şi nu numai : Muşchetarii lui Dumas şi duşmanul lor = tripleta Richelieu, Mazarin, Colbert, apoi Misterele Parisului de Hugo, Cocoşatul de la Notre Dame, Masca de Fier, chiar accente din Don Quijote de la Mancha; şi altele.  Toată desfăşurarea cărţii fiind admirabil asezonată şi cu o frumoasă poveste de iubire, care sigur nu putea să lipsească dintr-o carte cu adevarat captivantă.

  De fapt, această carte pune probleme de factura filosofica pe fundal teologic, chiar asupra problemei timpului ca obîrşie, prezent, viitor şi eventualitatea atît a conversiei trecutului în viitor sau invers, cît şi a posibilităţii simultaneităţii. Simultaneitate oferită atît de posibilitatea existenţei unor universuri paralele, cît şi de posibilitatea simultaneităţii prin intermediul unui “alter ego” inventat sau, NU. Pune chiar şi problema infinitului în raport cu Dumnezeu, prin posibilitatea pluralităţii universurilor. Alter Ego-ul Lui Roberto, închipuitul Ferrante, devine în final atît de palpabil, încît chiar este pe cale să schimbe istoria lumii, pentru că el îl ţine captiv pe Hrist, în Insula din ziua de Ieri, pentru a împiedica jertfa sa şi deci Mîntuirea Lumii. Sigur ca Umberto Eco pretinde a-şi scrie cartea pe baza unor scrisori ale lui Roberto adresate alesei inimii sale, dar sigur că nu lasă în seama acestuia deznodamîntul întregii povestiri.

Foarte limpede – şi asta este adevărata temă a acestei cărţi –  este faptul ca fiecare dintre noi, trăieşte în propria sa insulă a zilei de ieri, în veşnicul astazi de pînă în clipa morţii pentru că, pentru cel care moare, ziua de mîine nu va mai veni.