|
|
 |
| Ioana PETCU, noiembrie 2007, in Oglinda literara |
 Intermitentele mortii este mai mult decit o istorioara care are drept pretext intrebarea ce s-ar intimpla daca intr-o tara nu ar mai muri nimeni. Pina la urma, trecind printr-o ampla meditatie despre moarte infasurata intr-o lumina fantastica, Saramago se apleaca spre actul scrisului si se intreaba cum este posibila naratia. Personaj, constructie narativa si plot sint elemente care alcatuiesc jocul mereu in transformare al autorului. Iar acesta din urma este o voce care se desface, aproape schizoid, in miscarea naratiei, fie prin eroi, fie prin actiune si forma pe care aceasta o descrie. |
|
| Ioana PETCU, noiembrie 2007, pe agonia.ro |
| Intermitentele mortii – mai mult decit o istorioara care are drept pretext intrebarea ce s-ar intimpla daca intr-o tara nu ar mai muri nimeni. Pina la urma, trecind printr-o ampla meditatie despre moarte, infasurata intr-o lumina fantastica, Saramago se apleaca spre actul scrisului si se intreaba cum este posibila naratia. Personaj, constructie narativa si plot sint elemente care alcatuiesc jocul mereu in transformare al autorului. Iar acesta din urma este o voce care se desface, aproape schizoid, in miscarea naratiei, fie prin eroi, fie prin actiune si forma pe care aceasta o descrie. |
|
| Alina SPANU, decembrie 2007, in Tomis |
| In Eseu despre iubire, Saramago salveaza umanitatea, redindu-i vederea dupa toate ororile comise. In Intermitentele mortii, o salveaza prin iubire. Oricit de macabru, finalul romanului devine suav prin povestea de dragoste stranie, necrofila aproape, dintre violoncelist si moarte. O noua alegorie pe filiera mioritica a ciobanasului cu mireasa lui cu coasa sau doar stereotipul finalurilor fericite menite sa transmita in subsidiar ca lumea noastra va exista pentru eternitate? Cert este ca Saramago pariaza pe aceeasi carte a marilor teme, a redundantei stilului, a ereziei care asigura fidelizarea cititorului, o carte, evident, cistigatoare! |
|
| Ruxandra CESEREANU, 14 martie 2008, in Romania libera |
| Saramago scrie despre cum nu se mai moare, intr-o tara catolica, incepind cu 1 ianuarie. Sa fie vorba despre o «greva a mortii», se chestioneaza reporterii de televiziune si clarvazatorii? In frenezia ei populara umanitatea a ajuns, oare la dezideratul nemuririi? Ce sa fie la mijloc: hazard, alterare cosmica accidentala, coincidenta? Partea ultima a romanului trebuia, desigur, sa surprinda: altfel ar fi dat gres autorul insusi, tocmai din pricina fanteziei sale debordante si luxuriante. Asa ca preastimatul cititor asista cum insasi moartea scrie epistole vestitoare ale decesului destinatarilor: dar este o moarte obosita, sastisita. |
|
| Ana-Maria ONISEI, 11-17 august 2007, in Suplimentul de cultura |
| Cartea despre care va vorbesc, Intermitentele mortii, e tare ca o cafea neagra. Experienta lecturii nu poate fi aici, oricit v-ati stradui, una detasata, atentia nu se poate indrepta exclusiv catre continut si forma. E genul de experienta in care nu poti fi decit un cititor cu puteri slabite de reactie: oricit de originala povestea, oricit de lucide si expresive paragrafele, in mintea ta se cuibareste acea spaima a lui "a nu avea scapare". Iar imaginatia iti e deportata intr-o lume in care anomaliile ce par salvare te sufoca prin irealul lor. |
|
 | | 1 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Jose Saramago
Farime de memorii
|
|
|
|
Ultimele aparitii
