|
|
 |
| Emanuela Meucci, octombrie 2010, in Libero |
 Durerea lui Manu, constrins sa descopere ca e prea tirziu pentru a se intoarce in locurile copilariei sale si ca toate fiintele dragi au murit, se impleteste cu intrebarile referitoare la adevaratele intentii ale agentilor. […]
Paginile cartii transmit un subtil simt al paranoiei care insotesc protagonistul dupa intoarcerea sa in Italia. Nelinistea lui Manu se naste din incapacitatea de a interpreta o lume facuta din suspiciuni si rastalmaciri, in care agentii care il urmaresc reusesc sa para prieteni sinceri, iar prietenii par niste actori platiti pentru a-l supraveghea. |
|
| Alessandra Iadicicco, octombrie 2010, in La Stampa |
| Dar dincolo de o extraordinara marturisire referitoare la cei mai intunecati ani ai totalitarismului, naratiunea dovedeste foarte inalte calitati literare. Deoarece, cu reconstituirea unui moment istoric, cu evorarea unui climat politic, cu descrierea exacta a atmosferei culturale a socialismului real din Romania, autoarea reuseste sa recreze drama existentiala, universala, a exilatului: minat de viata, de un destin istoric si personal, de drumul nesfirsit care ii este menit, departe de acel loc – «casa (sau centrul)» – in care, pentru a ramine fidel lui insusi, va trebui sa se intoarca. E drama lui Ulise, eroul homeric care insoteste ca o umbra toate peregrinarile lui Traian. […]
Este drama descrisa in cele mai intense pagini ale Jurnalului lui Mircea Eliade, un alt mare exilat roman, potrivit caruia «orice existenta reala reproduce drumul catre Itaca». |
|
| Sanda CORDOS, octombrie 2007, in Dilemateca |
| Pe linga puternicul sentiment de vitalitate pe care polifonia il creeaza, si alaturi de psihologiile nuantate care se impun (uneori, creionate doar din citeva linii extrem de sugestive), exista citeva mari teme care vertebreaza romanul. Se impletesc intim tema exilului, a instrainarii si cea a Romaniei (o supratema, de altfel, in opera Gabrielei Adamesteanu). |
|
| Carmen Musat, nr. 121, Observator cultural |
| Romanul Gabrielei Adamesteanu, reeditat acum intr-o versiune revizuita de autoare – care a preferat sa renunte la acele elemente ce confereau primei editii o dimensiune poematica, marcat experimentala –, rescrie, in cheie contemporana, povestea reintoarcerii lui Ulise, pe care Milan Kundera o considera «eposul fondator al nostalgiei». Romancierul de origine ceha, el insusi emigrant in Franta in anii regimului comunist, a incercat sa raspunda in Ignoranta la intrebarea in ce masura ar mai fi posibila, astazi, o Odisee si ce relevanta ar mai putea avea in lumea post-totalitara povestea unei reintoarceri acasa, in spatiul de origine. Exista, de altfel, multe puncte comune intre cele doua naratiuni, chiar daca, din punct de vedere stilistic, diferentele sint evidente: in vreme ce in volumul lui Kundera epicul este mai curind un pretext pentru o abordare eseistica a temelor exilului, memoriei si identitatii, romanul Gabrielei Adamesteanu construieste personaje pregnant conturate, ale caror povesti se intretes intr-o naratiune fluenta, lipsita de tezismul cartii lui Kundera. Gabriela Adamesteanu isi rasplateste cititorii cu aceasta carte fascinanta, ce reconstituie o lume pestrita, a destinelor intrerupte si a maladiilor memoriei, o Odisee pe dos, in care acel acasa la care Ulise viseaza in timpul peregrinarilor sale si la care reuseste, in cele din urma, sa se intoarca se dovedeste o simpla iluzie. Un roman cu nimic mai prejos decit Ignoranta lui Milan Kundera. |
|
| Mario Fortunato, 4 noiembrie 2010, in L’espresso |
| Adamesteanu merita o atentie aparte nu numai pentru ca unul dintre cele mai bune romane ale sale, L’incontro, a aparut de curind in Italia (la Nottetempo), ci pentru ca e una dintre putinele voci din literatura romana de astazi care se bucura de o solida recunoastere atit in strainatate (in Franta e publicata la Gallimard), cit si in tara, unde, pentru mai multi ani, a condus saptaminalul 22, de al carui foarte citit supliment se mai ocupa si astazi. Mai cunoscut decit Adamesteanu e, poate, doar Mircea Cartarescu… |
|
| Goffredo Fofi, 29 octombrie, 2010, în Internazionale |
| Modelul indirect pentru personajul Traian e, poate, Dinu Adameşteanu, marele arheolog român, unchiul scriitoarei, care a trăit şi murit în Italia, autorul unor faimoase săpături, prieten cu Carlo Levi şi alţi meridionalişti. Însă construcţia romanţată dilatează experienţele şi devine, prin forţa lucrurilor, corală, dacă nucleul ei este un cuplu de bătrâni încercaţi în mod diferit de istorie.
Adameşteanu, tradusă pentru prima dată în italiană, e un nume nou şi important al literaturii europene. |
|
| Csiki LASZLO, 25 septembrie 2007, in Bucurestiul Cultural |
| Fara sa fie misterios, romanul Gabrielei Adamesteanu are secretele sale, nu in formulari si sugestii, ci, mai degraba, in tacerile ei. Romanul este ca un rebus reusit. Iti cere eforturi, este grotesc, lectura e placuta. Putem ride si noi, dupa ce ne-am inghitit lacrimile. |
|
| Visky ANDRAS, 22 februarie 2008, in Elet es irodalom |
| Romanul Gabrielei Adamesteanu, ce a generat un dialog demn de luat in seama si a aparut deja in mai multe editii, scoate procesul nostru al cunoasterii de sine din conceptia foarte raspindita a revolutiei ca mintuire, se intoarce in timp si trateaza «servilismul si nerusinarea», dependenta cucernica fata de putere, mitul Securitatii ridicat deasupra tuturor printr-o paranoie nationala si toate ce decurg de aici, intr-o desfasurare monotona a evenimentelor istorice, netezind calea in fata intrebarilor profunde referitoare la complicitatea individuala a fiecaruia dintre noi. |
|
| Alex GOLDIS, 16 august 2007, in Cultura |
| Intilnirea e unul dintre acele proiecte construite atit de complex si de pedant, incit satisface din plin placerea interpretarii, a lecturii cu pixul in mina. Aproape ca imi vine sa zic ca, inainte de a fi o carte de lectura, romanul Gabrielei Adamesteanu e, cu toate versiunile sale complementare, o carte de relectura. |
|
| Doris MIRONESCU, 15-21 septembrie 200, in Suplimentul de cultura |
| Aluzia mitica are sensul unei structuri de joc, in jurul careia o alta structura, mobila, isi tese pinza. Iar semnificatia acestor referinte se implineste si la nivel metatextual. Inglobind referinta postmoderna, ba chiar (auto)ironica, realismul esential al Gabrielei Adamesteanu se reintoarce, mai puternic, la vocatia sa. Intilnirea ramine o creatie solida, plina de o gratie limpida si inteligenta. Citatul, fie el cit de postmodern, utilizat cum se cuvine, consolideaza prezentul textului. |
|
 | | 1 | 2 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Gabriela Adamesteanu
Dimineata pierduta (Editia 2011)
|
|
|
|
Ultimele aparitii
