Iris Murdoch reuseste un tur de forta in acest roman. Povestea lui Charles, fost regizor si actor de teatru, se deapana intr-un ritm precis. Totul este tinut in frau de condeiul lui Iris, nimic nu ti se dezvaluie prea devreme si, mai ales, nu simti ca ti s-ar dezvalui prea tarziu. Kazuo Ishiguro ar putea rescrie Sa nu ma parasesti cu ce ar avea de invatat din ce a reusit Murdoch aici. Sunt momente in care simteam ca mi se taie respiratia asteptand sa vad ce mai descrie Iris Murdoch sau ce mai gandeste personajul principal. Spun “ce mai gandeste” pentru ca principala dimensiune a liniei romanului este gandul, nu actiunea. Din cauza asta nu vroiam ca romanul să se termine: pentru că nu e importantă povestea ci felul în care e scrisă. E un roman despre obsesie si despre ravagiile pe care le face asupra constiintei, despre cum  obsesia te transpune in alta lume care nu are nicio legatura cu cea din timpul prezent, despre cum veneratia orientata asupra unei persoane, asupra unei idei altereaza intreaga realitate inconjuratoare.

Descrierile, plictisitoare in Castelul de nisip, sunt absolut magistrale in Marea, marea. Stancile, pietrele si mai ales marea sunt descrise absolut minunat. Citind, simteam ca acele stanci au o lumina a lor proprie, si o emana ca pe o irizatie. Sau ca si cum  Charles, regizor de teatru, foloseste reflectoarele pentru a atrage atentia asupra unui colt de scena, lasand restul in obscuritate, scotand astfel in evidenta pentru spectator doar ceea ce vrea el ca spectatorul sa vada. Am simtit geniul lui Iris Murdoch in descrierile marii, descrieri care m-au impins de fiecare data sa inchid ochii si sa mi-o imaginez. Si parca vedeam marea exact asa cum o descria Iris Murdoch. Simteam forta ei sau linistea ei. O VEDEAM!

Frazele în Marea, marea sunt parca triplu distilate, cu sensurile magistral sublimate. Fiecare frază îmi pare auto-suficienta, aflata intr-un echilibru imponderabil. Bineînţeles că atunci când eşti entuziasmat de ceva, totul legat de acel ceva ţi se pare sublim, dar sunt sigur că vei găsi şi tu frumuseţea de care îţi vorbesc acum, dacă nu în toate cele 660 de pagini măcar in 400 din ele . E una dntre cartile acelea pe parcursul careia mi-a venit sa recitesc frazele nu pentru ca ar fi fost greu de inteles ci pentru ca mi-as fi dorit sa obtin maxim de la ele, sa le sug toata maduva sensului.

Se spune ca ne plac cartile in care ne citim pe noi insine. Cu Marea, marea am simtit ca trec la urmatorul nivel. Am simtit frumosul absolut si nu numai cel relativ la mine, nu numai pe cel pe care il vad eu.  Am simtit ca Marea, marea imi hraneste sufletul. Am simtit emotia Frumosului cum imi napadeste sufletul ca un val tsunami si sterge de pe fata lui toate fortificatiile de aparare pe care el le-ar fi ridicat impotriva atacurilor lumii exterioare. Ii distruge sistemul imunitar si astfel te regasesti in fata Emotiei pure fara nicio aparare. Te apuca frica dandu-ti seama ca emotia pura ce reiese din contemplarea Frumosului are puterea de a ucide! Am simit ca Frumusetea poate ucide! 

Totdeauna cand scriu despre o carte ma intreb ce doresc cei care poposesc pe blogul meu sa citeasca despre acea carte. Nu pot face comentarii literare, nu stiu sa le fac. Sau poate daca m-as stradui ar iesi ceva. As putea sa ma apuc sa descos motivul marii din carte, sau sa vorbesc mai mult despre obsesie, despre atasamente, despre veneratie, despre nebunie… Dar nu pot si imi dau seama ca nici nu vreau. Vreau ca tu, cel care citesti, sa simti macar o frantura din ce am simtit eu atunci cand am citit cartea.

Sunt replici care imi vor ramane mult timp in minte. Cea care ma urmareste din momentul in care am citit-o a fost (o citez din memorie, nu sunt sigur ca e exact asa):

Intr-o casnicie, cel care se invinovateste devine victima toanelor celuilalt.

Acolo vorbeau despre casnicie. Dar inlocuieste cuvantul casnicie cu orice alt cuvant care poate desemna o relatie intre doi oameni, indiferent de sex, varsta… si poate ai sa regasesti adevarul continut de aceasta fraza asa cum l-am regasit eu.

Recomand Marea, marea? Raspunsul este Da, din toata inima!

PS: Ahh, si mai e ceva, o prostioara care mi-a placut mult (tot asa, citat din memorie):

Exista oare în vreo limbă un cuvant care să numească şanţul dinte baza nasului şi buză?

http://toatecelerele.wordpress.com