Sa pornesc de la titlu care e intr-adevar ales magistral. Hermafrodit… Middlesex… excelent. Pana aflu ca Middlesex e strada pe care povestitorul a locuit. Hermafroditismul povestitorului este atat de subtire reprezentat incat a trebuit ca romanul sa primeasca un  astfel de titlu, cu un carlig . Hermafroditismul e prezent aproape exclusiv prin referiri erudite la tot felul de studii facute de-a lungul timpului si intr-un ”sejur” intr-un peep-show dintr-un bar din San Francisco. Si atat! Asa cum am spus si mai sus, perioada in care povestitorul se descopera intr-adevar straluceste prin lipsa.

Continui cu primul capitol, cred ca singurul capitol care mi-a placut cu adevarat, pentru ca detaliaza un pic ideea ASTEPTATA. E ceva in acel capitol: descoperi scriitura frumoasa, lina, condimentata cu irionie fina a lui Jeffrey Eugenides si iti este prezentata interesanta scena cu ghicirea sexului copilului: parintii isi doreau fata insa, mama lor care era experta in ghicirea sexului copiilor nenascuti folosind o lingura de argint (nu gresise niciodata pana la acea ora), prognosticheaza baiat. Dar copilul se va naste fetita, punand astfel capat infailibilitatii linguritei de argint.

Dar apoi, incetul cu incetul mascarada iese la suprafata… si odata cu ea dezamagirea si indignarea au acoperit orice eventuala apreciere pozitiva a acestei carti. Felul in care mi-a displacut cartea asta trebuie privit prin prisma faptului ca am gasit altceva decat mi s-a promis. Felul in care motivele literare au fost referite si reiterate in diferite momente ale romanului mi s-a parut lipsit de subtilitate. Lumea spune ca a regasit cultura greceasca in romanul asta. Nu inteleg unde a vazut lumea latura greceasca ca fiind pregnanta. Reprezentarea culturii grecesti este atat de pipernicita incat se poate spune ca nu exista: romanul e o fresca a societatii americane si atat. Pai ma apuc sa citesc despre modelurile de Cadillac scoase de cei de la General Motors in anii 60-70? Treaba e asta? Exagerez voit acest episod cu Cadillac-urile pentru ca am simtit ca pana si evolutia modelelor de Cadillac a primit mai multa atentie decat lupta interioara a regasirii identitatii povestitorului hermafrodit. 

Pe coperta cartii de la Polirom mai si citesc ce spun cei de la San Francisco Cronicle:

O carte socanta, fara precedent – povestea descendentului unor imigranti care isi gaseste in cele din urma dragostea dupa ce toata viata s-a simtit un monstru.

Bai, oameni buni? Noi am citit aceasi carte? Adica daca 300 de pagini, protagonistul foloseste o licenta literara spunand ca memoria lui incepe cu 40 de ani inainte de a se naste tocmai ca sa justifice povestea vietii bunicilor asi sta insemna ca eu chiar am citit povestea lui? Si povestea “dragostei lui gasite in cele din urma” se poate regasi pe vreo 20 de pagini in total, aruncate de-a lungul celor 600 de pagini ale romanului. Si apoi, trebuie sa adaug ca povestitorul se simte monstru doar 50 de pagini. Farsa continua si in afara romanului. Cred ca astia de la SFC si-au dorit si ei la fel ca mine sa fi citit altceva si iata ca au inceput sa creada ca romanul chiar vorbeste despre lucrurile alea.

Recomandarea mea: Jeffrey Eugenides scrie intr-adevar foarte placut. Este un povestitor pur-sange. Doar ca citind Middlesex pot presupune ca mie nu imi plac romanele de tip “family saga”.Pe de alta parte, vad ca lumea e innebunita dupa romanul asta, pentru false motive dupa parerea mea. Deci, daca e sa-l cititi, cititi-l ca pe un roman al unei familii, nu ca pe un roman al unui hermafrodit. Va veti scuti astfel singuri de o dezamagire. Eu acum sunt mult prea dezamagit ca sa spun mai mult. Si mai bine ma opresc aici cu articolul asta…

http://toatecelerele.wordpress.com