|
|
 |
| Ioana Bot, toamna 2010, in “Biblioteca Radio”, Cluj-Napoca |
 Andrei Oisteanu vine in sfirsit cu o carte indelung asteptata si indelung anuntata. Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura (Polirom, 2010) este un studiu amplu de antropologie culturala si de istorie a mentalitatilor cum Oisteanu si-a invatat de multa vreme cititorii sa astepte de la el. E primul studiu de asemenea anvergura intreprins pe terenul culturii romane, unde tematica folosirii narcoticelor – un tabu pina in 1990 – continua sa fie abordata in genere cu rezerve si documentarea sa se realizeze cu serioase dificultati. [...] O carte pe care o datoram unui antropolog de exceptie, de inalta probitate stiintifica, in personalitatea caruia se asociaza insa, in chipul cel mai fericit, un foarte interesant scriitor. Andrei Oisteanu scrie nu numai bine, scrie foarte frumos. De unde si o placere adaugata lecturii. |
|
| Cornel UNGUREANU, octombrie 2010, in Orizont |
| Monumentala carte a lui Andrei Oisteanu, Narcotice in cultura romsna. Istorie, religie si literatura, parea a fi anulat pentru multa vreme avintul exegetilor «narcoticelor». Nu e greu de imaginat / inteles ca juna generatie va propune cercetari paralele in care intelesurile narcoticelor sa se desprinda si altfel. |
|
| Cristina LAZURCA, octombrie 2010, in Glasul Aradului |
| Se tot vorbeste in ultima vreme despre cel mai nou volum al cercetatorului si scriitorului Andrei Oisteanu aparut la Editura Polirom din Iasi. Majoritatea celor pe care i-am auzit exprimsndu-si o opinie despre aceasta carte intitulata Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura sint de parere nu doar ca este extrem de utila si bine documentata, dar ca aduce niste lamuriri foarte necesare in privinta folosirii narcoticelor de catre anumite categorii socio profesionale, in special de catre artisti, scriitori, oameni de stiinta. Si csnd facem aceasta afirmatie nu se poate sa nu tinem cont de cei aproape 50 de ani de regim. |
|
| Angelo MITCHIEVICI, nr.31, iulie 2010, in Revista 22 |
| Exista mai multe proiecte care fuzioneaza in aceasta carte admirabila si unul este cel al unei altfel de istorii literare, o istorie care este traversata de un fir al Ariadnei pe care-l reprezinta drogul cu multiplele sale fatete onirice, o istorie intentionat ocultata de paravanele tabuizante ale diferitelor epoci, istorie care-si revendica «povestasul». De la mentiunile pasagere, la cele care desfac trasee initiatice, lui Andrei Oisteanu pare sa nu-i scape nimic. Miza insa se plaseaza mult mai sus, chiar la nivelul configurarii ecuatiei modernitatii, paradisurile artificiale constituind o modernitate spectrala, «a rebours», excomunicata, ocultata, dar si un laborator poetic fara de care nu am avea limbajul de transa al reveriilor simboliste sau poezia beatnicilor. Anumite estetici precum cea simbolista sau decadenta inglobeaza narcoza, ii reformuleaza poietic efectele fiziologice, iar simbolismul romanesc de la Macedonski si emulii sai la decadentii crai mateini secreta aceeasi atractie catre paradisurile artificiale pe care autorul o analizeaza avenit in contextul literaturii europene, repusa in joc de narcoze mai mult sau mai putin controlate estetic. |
|
| Cosmin CIOTLOS, nr. 30, 13 august 20, in România Literara |
| Cartea lui Andrei Oisteanu despre narcotice a fost deja intimpinata favorabil de citiva comentatori cu autoritate. Pina acum, n-am inregistrat nici o contestare. Nici a demersului in sine, nici a realizarii acestuia. Ceea ce, oricum, e surprinzator. In fond, Narcotice in cultura romana e o carte incomoda. Cel putin pentru intelectualii idilici si pentru publicul larg. Oricum, Narcotice in cultura romana este cel mai dezinhibat (s-ar putea si cel mai captivant) model de istorie literara din cite avem. |
|
| Alexandru Budac, iulie 2010, in Orizont |
| Prezentat drept studiu de antropologie culturala si de istorie a mentalitatilor, cartea ofera, in realitate, mult mai mult: perspective de religie comparata, studii de caz psihiatrice, dosare biografice consistente, filosofie, acces la texte inedite. Apoi, dupa cum insusi autorul marturiseste in prefata, cartea spulbera tabuurile privitoare la studierea drogurilor, specifice mentalitatii noastre, tabuuri inasprite pe cit de puternic, pe atit de stupid de puritanismul comunist. Andrei Oisteanu evita inteligent senzationalismul, dar si falsa pudoare stiintifica, fara sa faca in demersul sau o apologie a orgiilor narcotice menite sa aiba priza la publicul nespecialist, mai mult sau mai putin euforic. Siguranta de sine, argumentarea impecabila, informatia stiintifica de cea mai buna calitate, evitarea judecatilor de natura etica, speculatia temperata confera intregii lucrari acel caracter «wertfrei» asupra caruia insista Max Weber. La fel ca in Imaginea evreului in cultura romana, Oisteanu te invata sa vezi ca miza unui text stiintific nu are nimic de pierdut daca expunerea ramine proaspata, vie, lipsita de morga sau jargon buruienos. |
|
| Eugen ISTODOR, in Academia Catavenc, 2 iunie 2010 |
| Despre evrei Andrei Oisteanu a scris cea mai buna carte ever. Despre drogurile din vena literatilor români a scris cea mai buna carte ever. Ce-i de facut cu acest om cind e chiar temeinic, bun si misto? Sa-l citesti si sa te bucuri ca exista. |
|
| Alexandru BUDAC, ianuarie 2011, in Orizont |
| Andrei Oisteanu a reusit imposibilul in exceptionalul sau studiu Narcotice in cultura romana (Polirom, 2010), oferindu-ne un bestseller stiintific cum nu cred ca vom mai vedea prea curind”. |
|
| Stefan BORBELY, februarie 2011, in Apostrof, nr. 2 |
| Superlativele nu au de ce sa fie trecute sub obroc: Andrei Oisteanu lucreaza exemplar, ca un campion al culturii de constructie, pe carti si teme memorabile, fiind totodata o persoana publica foarte activa si un interlocutor agreabil, din ale carui spuse ai ce invata. As mai releva, sub acest aspect, spectacularitatea senzoriala unica a volumului, pe care Oisteanu l-a scris – se vede asta de la o posta – cu infinita savoare si cu un imperceptibil simt al umorului. Nu simti la el incrincenare, crispare de savant autosuficient sau volute infinite de orgoliu. Mai mult, «Narcotice in cultura romana» e o carte foarte vie, atit in sensul intelectual, cit si in cel existential al termenului. Miza mare a volumului este aceea de a investiga prezenta culturala romaneasca a halucinogenelor de la origini pina in prezent intr-o ordonare diacronica (adica din cultura populara pina la Vakulovski sau Andrei Codrescu), ceea ce confera cartii un aer de exhaustivitate exemplara. Mizele partiale – si ele, impecabil caligrafiate, cu har – sunt multe.” |
|
| Tudor CRETU, august 2010, in Orizont |
| Cartea are doua parti («Narcotice si halucinogene in spatiul carpato-dunarean. Utilizarea cu caracter religios si magico-ritual a plantelor psihotrope» si «Narcotice si halucinogene in cultura romana moderna») si Addenda. Andrei Oisteanu foloseste persoana I-a singular, ceea ce personalizeaza demersul, pazindu-l de solemnitati doctorale. Cind citesti: «pe trei dintre ei am reusit sa-i identific», trei dintre pictorii participanti la un experiment cu mescalina, sau «am verificat cu Mac Linscott Rickets textul», ai o imagine mai clara a efortului investigativ. L-am vazut atunci pe autor in salopeta, aruncind o fringhie si catarindu-se pe placi lucioase de metal. Parul i-era, insa, impecabil pieptanat – figura, demersul, discursul nu-si pierd, adica, deloc eleganta. Fascinanta in carte e detectivistica bio-bibliografica. Citeva episoade vor face cariera. |
|
 | | 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Andrei Oisteanu
Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu
|
|
|
|
Ultimele aparitii
