|
|
 |
| , 9 august 2009, pe http://books.rainbowchild.ro |
 Cinci povesti, cinci muzicieni mai mult sau mai putin ratati. Probleme de cuplu, probleme existentiale, probleme de familie, probleme peste probleme. Am avut o stare asa de bitter-sweet cand am citit cartea. Pe de-o parte, erau muzica, pasiunea pentru ea, refugiul pe care multi il gasesc in arta. Pe de alta parte, ratarea. |
|
| Claudiu CONSTANTINESCU, 24 septembrie 2009, in Dilema veche |
| Interesant e ca scriitura lui Ishiguro – potolita si raspicata, mult prea aferata cu epicul pentru a mai cauta si zorzon – nu tine deloc sa vrajeasca „muzical”. Dupa cum nici personajele sale nu folosesc melancolia de fond pentru a baleta languros. Miscarea scenica aduce aici, mai degraba, cu un aerobic existential. Are fibra supla si nerv, chiar si pe ritmul de jazz nocturn al lui Sarah Vaughan. Iar treapta aceea din recuzita „aerobica”, pe care trebuie sa tot topai urcind si coborind, e transformata – prin finalurile deschise ale povestirilor – intr-o scara oricit de spiralata si de ametitoare vrei. |
|
| Rodica GRIGORE, 11 martie 2011, in Observator cultural, nr 566 |
| In Nocturne, arta lui Ishiguro face un pas hotarit inainte: acum, nu doar muzica il preocupa pe autor, si nici macar doar semnificatiile acesteia, ci mai cu seama ceea ce se gaseste dincolo de ele. Si, la o privire atenta, dincolo de toate e momentul de trecere dintre virsta matura si senectute, protagonistii povestirilor din acest volum incercind in zadar sa repuna lucrurile in ordine: totul va continua sa se destrame – casnicia, presupusul talent, preocuparile artistice, viața insasi. Iar dincolo de toate intimplarile prin care trec protagonistii din Nocturne, Kazuo Ishiguro pare a spune ca sintem, cu totii, suma propriilor alegeri. Dar si ca, din nefericire, intr-o epoca asa cum e cea pe care o traim, aceste alegeri sint, cel mai adesea, determinate de factori exteriori, de o brutala si cinica societate de consum, in ale carei asa-zise valori nu crede nimeni, dar, totusi, pe care nimeni nu le poate contrazice. Ci, eventual, submina, asa cum procedeaza si personajele din acest volum – cel mai adesea, prin intermediul muzicii, singura alinare in mijlocul unei lumi dezlantuite, cea care poate reuni oamenii, dar care, uneori, subliniaza cel mai clar si prapastia dintre ei. |
|
| Alina PURCARU, 10 iulie 2009, in Cotidianul |
| Un amestec de dorinta, vitalitate si prospetime gata sa tisneasca, cuplat cu sentimentul ca succesul e in alta parte, rezervat altor naturi, se simte in sensibilitatile indivizilor din care Ishiguro face personaje. Entuziasm si oboseala, muzica si tacere, dorinta si renuntare, descoperire si uitare, intre acesti poli se aduna tensiune in psihologiile muzicienilor care trec discret prin aceste cinci cadre alaturate de scriitorul britanic. |
|
| Silvia DUMITRACHE, 1 octombrie 2009, in Observator cultural |
| Muzica nu poate decit sa aminteasca, atunci cind totul in jur este strivit de banal si de sentimentul ratarii, ca mai exista si scurte, inefabile momente de frumusete – acesta pare a fi mesajul cartii lui Ishiguro, care lasa a se citi, astfel, dincolo de tonalitatea de melancolie ce strabate intregul volum, de crepusculul in care se sting usor, insesizabil si discret, de parca nici nu ar fi existat, marile visuri, una dintre cele mai frumoase declaratii facute muzicii. |
|
| , 11 august 2009, pe http://adinab.wordpress.com |
| Am asteptat cu nerabare sa citesc cartea aceasta – Ishiguro e unul dintre autorii mei favoriti si eram curioasa cum o sa ii iasa trecerea la proza scurta. Cele “cinci povesti despre muzica si amurg” sint exact asta: povesti despre muzica si despre cei care o creeaza, aflati cu totii in semi-intuneric – in situatii in care mai exista un pic de lumina, dar noaptea e mai aproape decat miezul zilei. |
|
 | | 1 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Kazuo Ishiguro
Ramasitele zilei
|
|
|
|
Ultimele aparitii
