|
|
 |
| Oliver ANGHEL, nr. 3, 2010, in Arges |
 Sorin Stoica apartine generatiei 2000 sau milenariste, fiind unul dintre cei mai inzestrati si mai prolifici scriitori ai generatiei sale. In peisajul generatiei din care face parte, Sorin Stoica face o figura aparte, in sensul ca nu este preocupat de subiectele la moda (sexul, drogurile, mizeria vietii, in general), ci povestirea in stare pura a celor mai marunte si nesemnificative fapte ce pot fi ignorate, uitate extrem de repede, ba chiar e mai rentabil sa le uiti, deci toate aceste fapte formeaza insasi viata, de aici si problema comentatorilor in a incadra scrisul lui intr-o categorie stilistica si un gen literar. El pledeaza pentru povestire, dar nu povestirea hidoseniei lumii, ci povestirea frumusetii vietii, situindu-se in acest fel in opozitie cu literatura congenerilor sai, care scriu despre sex, drugs & hip-hop. Intr-o generatie a rupturii violente, a fracturii literare, Sorin Stoica se pozitioneaza contra curentului. Ca replica la acest tip de literatura practicat astazi cu atita dezinvoltura, Sorin Stoica intentiona la un moment dat sa scrie un roman pasunist: Chiar nu intelegeam de unde nevoia, foamea asta de abjectie. De-aia voiam uneori sa scriu un roman pasunist, de un pasunism habotnic, hotarit. Unii se protejeaza fiind abjecti, io as putea protesta printr-o utopie. […] Volumul O limba comuna alcatuit din 27 de povestiri se organizeaza sub ochii nostri ca un jurnal romanesc ori un roman de notatii diaristice, centrindu-se pe experientele eului, expunindu-le privirii cititorului. Volumul, proza si jurnal, fictiune tratata cu minutie documentara, isi inglobeaza, ca orice text postmodern, metatextul. Referintele la propria scriitura si la temele ori personajele predilecte ale cartilor publicate abunda in acest volum-arhiva, de o accentuata autoreferentialitate. |
|
| Ovidiu VERDES, martie 2006, Cuvantul |
| Este un volum de povestiri in care, ca niciodata, povestitorul apare si ramine, de la un capat la altul, in prim-plan, fara ca aceasta prezenta sa diminueze, in vreun fel, cele povestite. Un povestitor amenintat de surzenie, in urma unei infectii a urechii, care devine posedat de vocile din trecutul sau. Un povestitor care, plecat la tara, se trezeste suspendat intre lumi, aruncindu-se cu frenezie in scris ca unic refugiu. Un povestitor care, desi se prezinta cu toate datele individuale ale lui Sorin Stoica – student la ziaristica, masterand in antropologie culturala, chirias pe undeva prin Militari – refuza sa incheie pactul autobiografic, aminind mereu sa-si decline numele propriu. |
|
| Constantin TRANDAFIR, iulie-august 2008, in Diagonale |
| «Principiul narativ» se situeaza intre rigoare si libertatea de creatie, intre puterea de umanitate generoasa si «greata» mizantropica. Fiindca asa e viata insasi, diversa, cu fete multiple si contradictorii, iar scriitorul adevarat e acela care vede si frumusetea lumii, si abjectia ei. In felul acesta, Sorin Stoica, Naratorul, nu se recunoaste in generatia sa, care, la modul extravagant, proclama lumea ca haos si pretinde incoerenta ca metoda de lucru, promoveaza cinismul si «nebunia ca blazon». Discursul lui se vrea si este in buna masura un spectacol in care dimensiunea umoristica se intilneste cu cea tragi-comica. In definitiv, sete de viata si disperare. |
|
| Cristina CHEVERESAN, ianuarie 2006, Orizont |
| Cartea lui Sorin Stoica este un exercitiu de normalitate in conditii adverse, o istorie fireasca despre vocatia invincibila a scrisului. Desi axata pe semi-ironicele (ni)micutisme ale cotidianului, ea prezinta o deschidere mult mai adinca, metatextul transformind-o intr-o arta poetica a celor ce cuvinta si traiesc cu adevarat exclusiv prin intermediul literelor. Conform tendintelor, romanul nu promoveaza un personaj exceptional prins in aventuri fantastice; eroismul preferat este cel al confruntarii cu tensiunile, haosul si frumusetea fiecarei zile. |
|
| Catalin D. CONSTANTIN, 9 ianuarie 2006, Averea |
| Scria repede, scria cu pofta, scria cu nerabdare. Privea realitatea cu un ochi mereu uimit si stia sa povesteasca cele mai banale lucruri in asa fel incit descopereai cit de uluitor e tot ce ne inconjoara. Socotesc ca acesta e unul dintre cele mai de seama daruri cu care poate veni un om pe lume. Daca am numarat corect acum, numele lui apare pe sapte carti si probabil ca nimeni nu a socotit cite articole a scris. Putin inainte de Craciun i-am trimis doua carti – nu mai am ce sa citesc aici, mi-a spus, am terminat tot – si mi-a trimis cadou jurnalul lui din mai incoace, timp in care boala l-a fortat sa se retraga la Banesti, la parinti, in satul pe care l-a povestit de atitea ori. In jurnal e viata lui si viata lumii vazuta dintr-un sat din Prahova cu ochi de antropolog si de scriitor care vrea nesatul sa traiasca totul si sa povesteasca in intregime tot ce traieste. Gasesc ca e unul dintre cele mai interesante si mai bine scrise documente despre viata lumii de azi. Trebuia sa-i mai trimit o carte si am aminat. As vrea sa scriu ceva frumos despre el, cit mai frumos cu putinta, in rindurile acestea putine. Pot doar sa-i fac o urare: Sorin, cartile tale sa fie citite si rascitite cu bucurie mult timp de acum inainte! |
|
| Bogdan-Alexandru STANESCU, 5 iulie 2005, Adevarul literar si artistic |
| Certitudinea sa axiologica se afla pe teren stilistic, acolo unde Sorin Stoica stie cu talent sa reproduca (celebra ureche) aproape caragialian, dar fara a simti monstruos. Personaje tinind de cam toate mediile posibile, mentalitati reduse cu maiestrie la limbaj, scurte naratiuni redate auzului cu talentul unui real prozator: acestea sint atuurile lui Sorin Stoica. Structura secventiala a volumului faciliteaza insertia unor largi paranteze narative, mici povestiri in care simt apropieri cu Dan Lungu. |
|
| Luminita MARCU, 30 aprilie 2005, Suplimentul de Cultura |
| Scriitorul isi defineste foarte bine propriul stil undeva in carte: «un stil hibrid, cu aparente parodice de text bascalios». Exact. Ce-i mai ramine comentatorului, criticului de facut? Aparent nimic. Pentru ca, in aceasta noua carte, Sorin Stoica le face pe toate. Scrie cum s-a scris despre cartile sale anterioare, comenteaza comentariile respective, povesteste cu un umor nebun cum au reactionat oamenii in carne si oase care s-au vazut transformati in oameni de hirtie («Tu stii cite case ai stricat cu cartea ta?»), ne spune cum si de ce si unde si linga cine scrie aceasta carte, ba chiar ne spune si despre ce nu scrie, dar ar vrea sa scrie in viitor: «O sa incerc, poate, cindva, cu modestele mele resurse, sa fabric un text despre cuvintul tiptilica. Mai incolo.» |
|
| Stefan FIRICA, 3 octombrie 2006, Ziua |
| Ultima sa carte antuma, O limba comuna, ramine unul dintre virfurile – daca nu chiar «virful» – fulminantei sale cariere scriitoricesti. Selectionat in lotul romanelor concurente pentru Eastern European Literature Award, volumul imbina confesiunea, fictiunea si eseul dupa un «desen» in care ghicim portretul «de scriitor» al lui Sorin Stoica. |
|
| Radu COSASU, 27 mai 2005, Dilema Veche |
| Nici unul dintre noii prozatori, pe care ii citesc cu nesat, nu m-a facut sa dau strigat spontan si naiv de entuziasm cum a facut-o nonconformismul lui Sorin Stoica la mizerabilismul zilei. Nu insist. «Daca vorbesti de bine pe cineva, adesea l-ai terminat». |
|
| Florina PIRJOL, 19 mai 2005, Observator cultural |
| Fiecare zi e o poveste care trebuie spusa. O voce interioara ti-o sopteste, si nici nu-ti trebuie un auz prea fin ca sa o asterni pe hirtie, scrib fidel si vesel-ironic (cam «impostor», de fapt, ca orice scriitor!) cum esti. Poti sa fii si surd de-a binelea, daca ai «ureche» pentru muzica interioara a cuvintelor, a textului, a lumii, adica, e perfect. In linii mari, cam asta veti gasi in cea mai recenta carte a lui Sorin Stoica, care se numeste, simplu, O limba comuna. Sorin Stoica stie cum sa spuna o poveste, nu stiu daca a invatat la vreo scoala parca desprinsa din Lewis Caroll. Mai curind, e o chestie intiparita genetic. Se numeste talent. |
|
 | | 1 | 2 | 3 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Sorin Stoica
Aberatii de bun-simt
|
|
|
|
Ultimele aparitii
