|
|
 |
| Ana Maria SANDU, septembrie 2010, interviu acordat site-ului psychologies.ro |
 In Omoara-ma! am pus toate micile victorii si toate infringerile pe care le-am trait in prieteniile mele. S-au condensat intr-o singura relatie, totala si distructiva. Sublima si abjecta in egala masura. Doamna Manea e facuta nu doar din cuvinte, ci si din portiuni de oameni dragi, din fricile mele fara chip. Asa cum si Ramona are momente cind imi seamana. Eram la Berlin cu o bursa si finisam romanul. O jumatate de zi citeam, faceam retusuri, iar dupa-amiaza umblam si descopeream orasul. In loc de Ipod, aveam in urechi textul meu, pe care il ajustam si incercam sa-l fac sa sune cit mai bine. Nu mai era mult si aveam sa-l trimit in lume. Trebuia doar sa ma asigur ca personajele lui sint vii si pot sa se descurce linistite si fara mine.
Nu mai stiu cind am vazut-o prima data. Cred ca am stat intr-o zi, pe o bancuta dintr-o statie de pe Kurfurstendamm si am asteptat impreuna autobuzul. Mi s-a parut ca mi-a zis ceva, dar nu sint sigura ca a vorbit cu mine. Era inalta, supla, imbracata cu o fusta pina la genunchi si o jacheta mov, avea dresuri negre, mate, si pe cap o cordeluta asortata. si o vioiciune care nu parea ca tine cont de virsta. Am calatorit de mai multe ori cu acelasi autobuz. Cobora la aceeasi statie cu mine. Isi aprindea o tigara si nu ma pierdea din ochi. Astepta apoi urmatorul autobuz si pleaca mai departe.
Ma nelinistea si ma intriga in egala masura. Incepusem s-o caut din priviri. Intr-o zi a aparut cu o singura manusa si asta ii dadea un aer fatal. Imi parea din ce in ce mai cunoscuta. Mi-am dat seama, in cele din urma, ca era un fel de sora geamana a doamnei Manea, personajul meu din roman. |
|
| Ana Maria SANDU in dialog cu Dia RADU, nr. 911 (12), 26 mar, in Formula As |
| N-as fi putut sa scriu Omoara-ma! inainte de Fata din casa vagon, de exemplu. Si nici prima mea carte “Din amintirile unui Chelbasan”, aparuta in 2003, care e un poem in proza, cu personaje, cu un fir epic, inaintea romanelor. Desi n-a fost foarte vizibila, vremurile erau grele pentru cartile de literatura romana contemporana in general si pentru cele de poezie in special, prima mea carte a strins citeva cronici si citeva nominalizari la premii, lucru care a contat, caci m-a ajutat sa nu abandonez cursa. Vedeam cit de greu se publica (mie mi-a luat citiva ani), ca nu se poate trai din asta, si in plus eram tot mai acaparata de noua meserie, de jurnalist cultural. Dar cartile au destinul lor ca si oamenii. Mai norocoase sau mai putin. De exemplu, Din amintirile unui Chelbasan a fost tradusa de curind de Fanny Chartres. Se numeste L’ecorchure (Ed Chemin de Fer), intr-o versiune foarte frumoasa, cu ilustratii. Dupa Chelbasan mi-am facut curaj si am trecut la proza, cu “Fata din casa vagon”. Mi-a luat alti trei ani s-o scriu. Au fost nenumarate momente in care am avut indoieli ca o sa reusesc s-o termin. Cam tot atit am lucrat si la ultima mea carte, publicata de curind, “Omoara-ma!”. Am invatat sa nu mai grabesc lucrurile, ca ele se intimpla dupa niste legi care nu tin mereu de noi. |
|
| Dan C. MIHAILESCU, nr. 9, 2010, in Romania Literara |
| Trec acum iute la alta virsta (Ana Maria Sandu, 36 de ani, Omoara-ma ) cu gindul la Fata din casa vagon. Numai ca acum, din necrofilie, dau in vampirism. Ma rog, nu concret, la modul Dracula, ci intr-o pinzarie fantasmatica, atinsa (captivant, recunosc) de dandysmul stil Oscar Wilde, in care batrina isi retraieste trecutul erotic alambicat cotropind fiinta tinerei hipnotizate cu meandrele amorului “en trois”, cruda vitalitate a bisexualitatii, ambiguitati perverse s.a.m.d., totul debusind fireste in crima. |
|
| Cosmin Ciotlos, nr. 7/ 5 martie 2010, in Romania literara |
| Ana Maria Sandu nu scrie nicidecum o proza a implicitului. La ea, pina si reveriile au un control de detaliu care le asigura rigoarea. O rigoare, as spune, surdinata si stilistic recognoscibila. |
|
| Bianca BURTA-CERNAT, nr. 527/2010, in Observator cultural |
| De altfel, ca si volumul anterior, Omoara-ma! este o carte scrisa cu mestesug si, cel putin in faza unei prime lecturi, captivanta. Nu prin ceea ce istoriseste, adica printr-o capacitate imaginativa iesita din comun sau prin personaje memorabile, dar in mod sigur prin felul cum istoriseste, prin forta hipnotica a unui discurs ce reuseste sa converteasca banalitatea sau sentimentalismul in poezie de cea mai buna calitate. Proza Anei Maria Sandu este esentialmente proza unei estete – cu toate eforturile pe care autoarea le face pentru a transgresa o formula inchegata in primul rind din reverie si din contemplatie. |
|
| Alina PURCARU, nr. 2, 2010, in Corso |
| Un roman excelent, cu care Ana Maria Sandu confirma un debut aplaudat, Fata din casa vagon. Acum e vorba de o poveste incurcata, cu doua femei ca protagoniste si un omor la mijloc: tinara Ramona se muta in casa doamnei Manea de al carei trecut dezvolta o dependenta vecina cu boala. La sfirsit, dupa ce batrina e scoasa din scena, nu se stie cine pe cine a pacalit sau care e adevaratul criminal, dupa cum nu se stie daca Parisul, adevaratul cadru al acestei povesti, e recuperat din amintiri sau inventat de o minte imbolnavita de fictiune. |
|
| Victor CUBLESAN, martie 2010, in Steaua |
| Ambitia subiectului, mica fascinatie a scenelor decupate, ruperea de filonul prea batut al cotidianului postrevolutionar romanesc in favoarea unui subiect mai mare si mai generos concureaza spre a ma declara multumit, capabil de a recomanda volumul pentru lectura. Pina la urma e o poveste despre tandretea unei crime abominabile. |
|
| Ana Maria SANDU, in dialog cu Elena STANCU, martie 2010 , in Marie Claire |
| E un fel de vampirism sentimental. Ca in orice relatie, se amesteca slabiciuni, gelozii, manipulari si fictiuni. E amor propriu si disperare in cazul doamnei Manea, si o mare disponibilitate de a intra in joc, la Ramona. Am ales acest titlu cind terminam romanul. Dar ambiguitatea lui mi se pare ca spune multe despre victima si despre calau, despre felul in care rolurile lor sunt intersarjabile. |
|
| Ana Maria Sandu in dialog cu Iuliana ALEXA , martie 2010, in Psyhologies |
| Intotdeauna am crezut despre mine ca nu reusesc sa comunic prea bine. Ca ma poticnesc, cand trebuie sa spun raspicat ce simt, ce-mi place, ce-mi doresc. Dar am simtit ca lucrurile se limpezesc in scris. Capata o altfel de coerenta si de putere. Odata spuse, cuvintele pot lasa urme adanci. Nu ma impac cu vorbele aruncate asa, fara noima. Ajung sa le intorc pe toate fetele si, mai ales, incerc sa inteleg ce le-a facut sa iasa la suprafata. Cred ca scrii exact asa cum esti. Nu te poti ascunde. |
|
| Ana Maria SANDU in interviu cu Catalina IOANCEA, iunie 2010, in revista Avantaje |
| Cind esti foarte la inceput, fiecare cronica scrisa despre textele tale conteaza foarte mult, atirna greu. Cel puţin mie asa mi s-a intimplat. Dupa aceea, parca m-am mai relaxat puţin. Sigur, spun asta de pe poziţia unui autor caruia nu i-au fost rase carţile. Dar, oricit de greu mi-ar putea pica la stomac o critica rautacioasa, un singur gind ma salveaza: nu trebuie sa le placa tuturor ce scriu, ce fac. Ar fi plictisitor, in fond. Si nici nu cred in ‹‹cea mai buna››, ‹‹cea mai nu stiu cum››, cred ca depinde doar de cine citeste. Dincolo de teorie, in literatura ultimul cuvint il are gustul celui care scrie. Nu se poate altfel! |
|
 | | 1 | 2 | 3 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Ana Maria Sandu
Fata din casa vagon
|
|
|
|
Ultimele aparitii
