|
|
 |
| Mihaela SPINEANU, noiembrie 2006, ElleMan |
 Iata un personaj despre care putem spune fara sa gresim ca are pitici pe creier! William, un tinar londonez, viseaza sa cinte intr-o formatie punk celebra. Cind se prezinta la o auditie in care isi pune toate sperantele, el este martorul unei crime comise de... doi pitici! Sau cel putin asa i se pare. |
|
| Alexandra OLIVOTTO, decembrie 2006, Dilemateca |
| Naratorul/antieroul muzicant William, inocent ca printesa din basm, prins intr-o Londra seaca si antisociala, aflat in urmarirea unei cariere alaturi de formatia The Alaska Factory si martor la o crima atroce, reuseste sa extraga dintr-o intreaga avalansa de evenimente urbane un traseu initiatic. Numai ca Jonathan Coe nu marseaza la stereotipuri de acest gen, asa ca traseul protagonistului sau sfirseste in cu totul alta destinatie decit te-ai astepta. Plus ca pianistul nostru amator se fisticeste, confruntat cu propria memorie si cu prezenta unui cititor pe care nu stie de unde sa il ia: aparent, povestea lui are o structura rigida de melodie, dar ocolurile si sincopele nu lipsesc, instaurind o anarhie – in the UK – aparenta. Firul narativ curge caznit si sinuos pe timpul a 90% din lectura, cu personajul lalaind-o in dusuri de autocompasiune (a la Hanif Kureishi) si in exercitii de compozitie cu fragmente de partituri cu tot, surprinzator pentru un povestitor atit de versat ca si Coe. Cu exceptia muzicii si a trupelor mentionate, anii ’80 sint imposibil de recunoscut. Coe scoate la iveala mai degraba «puritanismul» ascuns in spatele ostentatiei vestimentare. Abia in momentul deznodamintului, sesizezi cita frustrare (dar si indicii) ai acumulat si cum, ca prin farmec, naratorul rezolva situatia in doar doua-trei pagini. |
|
 | | 1 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Jonathan Coe
Clubul putregaiurilor
|
|
|
|
Ultimele aparitii
