|
|
 |
| Antonio PATRAS, septembrie 2006, Timpul |
 Textele din volumul lui Valeriu Gherghel sint elaborate cu o stiinta a scrisului si cu o competenta care descurajeaza din start pe hermeneutii cautatori de noduri in papura. |
|
| Ruxandra CESEREANU, mai 2006, Steaua |
| Valeriu Gherghel este asemenea bibliotecarului lui Arcimboldo (pe care il si pomeneste, de altfel, la un moment dat): elogiul cartilor nu este, insa, neconditionat; cartile sint citite cu voluptate, dar si critic, fiind adesea ferfenitite de continuturi, taindu-li-se firul in patru, fiind reinvestite lingvistic, readaptate, reconditionate, macerate etc. Este acesta gestul arhetipal al unui exeget? Probabil ca da… |
|
| Ioan LASCU, iunie 2006, Ramuri |
| Porunca lui rabbi Akiba… este, mutatis mutandis, o noua carte a cartilor: savanta, elitista, spirituala, pretioasa, individualista si… incestuoasa. |
|
| Alexandra VRANCEANU, iunie 2006, Cuvantul |
| Nu stiu daca Valeriu Ghergel isi da seama ca a ales o formula literara foarte la moda – formula autofictiunii aflate intre critica, jurnal de lectura, fictiune si biografie, apoi structura textului – scurt, deschis, vag, interpretabil. Si, in cele din urma, refuzul de a argumenta exhaustiv, ca si cum s-ar teme sa nu-1 oboseasca pe cititorul asediat de informatii din toate partile si obisnuit sa citeasca doar scurte texte si, apoi, sa apese frenetic pe un alt link. Cartea nu se constituie intr-o teorie a lecturii, meritul ei este cu totul altul – acela de a introduce cititorul intr-un univers care are ca personaje cartile. Si nu este de mirare ca scriitorii cel mai des citati sint scolasticii, care isi petreceau vremea studiind Cervantes, Borges sau Umberto Eco. |
|
| Liviu ANTONESEI, februarie 2006, Timpul |
| Volumul de fata se citeste pe nerasuflate. Structura de carturar cautator de esente vechi si rare a lui Gherghel se completeaza foarte fericit cu cea de stilist si moralist. Frazarea este impecabila, arhaismul ori neologismul cad bine linga cuvintele limbii comune, iar ironia are indiscutabile virtuti pedagogice. S-a spus despre Gherghel ca este un polemist, chiar un pamfletar. Etichetele mi se par exagerate. Sarcasmul este aproape cu totul absent, iar cind nu este de acord cu ceva ori cu cineva, aceasta nepotrivire de puncte de vedere se manifesta in deplina cordialitate. Micile «rautacisme» sint simpatice. Cel mai adesea, ironia soseste prin hiperbolizare, cu prilejul povestirii unei intimplari comune. Si aici ar trebui numita alta calitate a acestor eseuri captivante, caracterul lor narativ. Valeriu Gherghel reuseste sa povesteasca nu doar evenimente, intimplari si vieti ci si, ceea ce este mult mai greu, idei. Sa scrii captivante povesti cu si despre idei – a scrierii, a lecturii, a prieteniei, a vietii in cele din urma – este o intreprindere spre care nazuiesc foarte multi, dar izbindesc destul de putini. |
|
| Adrian JICU, aprilie 2006, Ateneu |
| Ceea ce se remarca imediat in volumul de fata este repeziciunea gindirii, dublata de o dialectica strinsa. Veleriu Gherghel nu se sfieste sa judece riguros si, acolo unde este cazul, sa depaseasca tabuuri, oferindu-ne, pe linga o carte care se citeste cu nerabdare si o imagine proprie, aceea a unui intelectual cu lecturi vaste, dar, si mai important, cu o judecata indrazneata. |
|
| Ciprian SONEA, aprilie 2006, Apostrof |
| Prin aceste eseuri si articole, Valeriu Gherghel ofera cititorului un bagaj mare si greu de informatii, dar in acelasi timp si o «placere a textului», o portita de evadare – pe timpul lecturii – din limitele lumii, prin stilul parodic, autoironic si usor paradoxal, care il fereste de rigiditatea sistemului. Deci, «Tolle, lege: ia si citeste! |
|
| Antonio PATRAS, 8 iunie 2006, Cultura |
| Frumusetea ascunde cumplite capcane. De aceea, pe Valeriu Gherghel nu spectacolul lumii il fascineaza cu adevarat, cit mecanismul gindirii, capacitatea de a imagina si trai fantasma care se cheama viata. Ideea, nealterata de pasta viscoasa si impura a existentei. Ideea gindita in sine si stoarsa, dialectic, pina la aporie. Universul intreg pare, din perspectiva eternelor modele, un edificiu fantezist si iluzoriu, viziune hranita din sevele gindirii medievale, din dispretul fata de lume (contemptus mundi) al omului care a vazut cu ochii mintii lucruri cu adevarat demne de slava lui Dumnezeu. |
|
| Tudorel URIAN, 8 februarie 2006, Romania literara |
| Reflectiile lui Valeriu Gherghel asupra scrisului si a lecturii sint pline de sugestii si pot produce revelatii chiar si cititorilor experimentati. Astfel, cu Porunca lui rabbi Akiba, Valeriu Gherghel ajunge acolo unde il asteptam de doua decenii: in primul rind al eseisticii romanesti. Deja asteptam cu interes urmatoarea sa carte. |
|
| Marius VASILEANU, 7 aprilie 2006, Adevarul |
| Pornind de la formula in care rabbi Akiba a impus un anume ritual de lectura in comun, Valeriu Gherghel cheama la o fascinanta provocare: reluarea marilor teme medievale si moderne. Abandonul ceremoniei lecturii in comun (care era un act firesc intr-un Ev Mediu cu mult mai atragator decit s-a banuit) construieste fiorul pierderii sacrului intr-o modernitate esuata in autosuficienta. Astfel recistigati, Borges si Descartes, Don Juan si episcopul Ambrosius, Ulysse si Sebeleski devin trepte ale unei scari pe care autorul ne ademeneste a urca impreuna, facindu-ne partasi la propria sa edificare meditativa. Adaos la sinceritatea autoflagelanta, sensibilitatea eseistului, ca un antidot al unui rationalism exacerbat, aduce greutate si simpatie. |
|
 | | 1 | 2 | |  |
|
|
|
|
|
|
Ultimele aparitii
