Un roman cu cheie ascunsa intr-un poem. Personaje verosimile, aflate cu toate in cautarea iubirii, a comunicarii cu ceilalti, a sensului propriei existente. Cautarea este caracterisctica lor principala, inscrisa parca in ADN-ul modificat al personajelor. Houellebecq reuseste iar sa loveasca si sa socheze cititorii punandu-i fata-n fata cu realitatea in care-si duc existenta. Personal o compar cu Frica in Occident a lui Delumeau, doar ca fricile nu mai sunt cele ale sfarsitului de Ev Mediu, ci sunt cele ale lumii contemporane. Asezati-o in rand cu Particulele Elementare (probabil cea mai buna carte scrisa) si cu 1984 (exclud Minunata Lume Noua din pricina repulsiei lui Houellebecq fata de Huxley). Cititi-o cu pastilele de inima si cu servetele langa voi... Merita!

Mi-au cam placut celelalte carti ale lui Houellebecq, dar despre asta nu mai pot sa spun acelasi lucru.  Cred ca aici l-a cam luat valu’ pe Michel… Chestiile care imi placeau la el, ( de ex. brutalitatea cu care spunea lucrurilor pe nume) si-au cam pierdut din stralucirea pe care le-o dadeam in celelalte trei romane. De data asta m-a enervat mizantropia lui.

Nu am chef sa vorbesc prea mult despre romanul asta. Ce pot sa spun este ca nu mi-a placut. Aceleasi idei ale lui regasite si prin celelalte carti si oarecum reincalzite. Sexualitatea este bineinteles prezenta din plin insa episoadele sunt sterile, triste si inutile in economia romanului. A  rezultat un roman mult prea lung care nu aduce in sine nimic nou. Si in plus mi-a facut rau si la digestie cand personajul lui Houellebecq imi spune ca interzicerea incestului reprezinta o ipocrizie si mai ales o nedreptate impusa abuziv de societate (incestul este un “absurd si umiltor tabu”). Nu sunt pudic de felul meu, si stiu sa inteleg cand cate un scriitor foloseste exagerari ca sa transmita un mesaj anume, dar totusi… parca a fost prea mult. 

In concluzie, daca vrei sa citesti Houellebecq citeste Extinderea domeniului luptei, Particulele elementare sau Platforma. Posibilitatea unei insule nu merita sa iti pierzi timpul. Iti vorbeam despre “Trei zile cu mama” ca ar fi castigat premiul in dauna lui Houellebecq. Posibilitatea unei insule este cartea cu care Michel a participat in anul ala. Nasol de saracul juriu ca a trebuit sa se chinuie cu cartile astea doua…

PS: Sunt unele idei exprimate interesant si care au avut efect asupra mea:

In prima parte a vietii devenim constienti de fericirea de care am avut parte abia dupa ce am pierdut-o. Vine apoi o varsta, o varsta secunda, la care, cand incepem sa traim o perioada de fericire, stim din capul locului ca o vom pierde pana la urma.

…dar totusi… nu se merita!

http://toatecelerele.wordpress.com