
|
|
 |
| Cristina CHEVERESAN, martie 2008, in Noua literatura |
Cartea este o minicapodopera plina de suflet despre obsesiile trupului. Minimalist, concis, decis sa evite lamentarile iminente unui discurs funebru, scriitorul actioneaza cu finetea si dragostea de meserie ale unui ceasornicar. Sumbra ca preocupari, proza se umple de caldura odata cu invazia instantaneelor in sepia ale unei copilarii cu parfum de epoca si ale unor pasiuni invinse de timp, tentatie, intimplare. |
|
| Stefan Agopian, iunie 2007, 24 Fun |
Philip Roth e considerat de multi cel mai mare prozator american in viata. La fel ca si Thomas Mann, Roth scrie intre doua romane importante cite unul fara mari pretentii, dar in care se simte mina marelui prozator. Povestea lui Orisicine este pur si simplu o poveste despre batrinete, boala si moarte... Sexul isi vira si el coada in toate astea. |
|
| Ana-Maria ONISEI, 24 martie 2007, Suplimentul de cultura |
Povestea lui Orisicine da piept, fara ocolisuri, cu una dintre marile noastre temeri: degradarea (boala, teama, moartea). Si nici nu-si propune sa faca altceva decit sa ne treaca prin fata ochilor si-a mintii secvente de viata in lungul evolutiei dureroase: copilarie cu joaca, adolescenta cu nabadai, maturitate cu o sumedenie de (re)casatorii, peste care rinjeste, dintr-un colt intunecat, eventualitatea sfirsitului. De aceea din poveste lipseste ambalajul. Aici nu se vorbeste despre «altceva», pentru a ajunge, printre rinduri, la «acel ceva». «Acel ceva» te loveste direct in plex, iar cartea se insurubeaza in jurul mortii cu sunetul propriei constiinte. |
|
| Madalina SCHIOPU, 23 martie 2007, Cotidianul |
Ultimul roman al lui Philip Roth, Povestea lui Orisicine, are in centru o tema dureroasa, la propriu si la figurat: asaltul batrinetii si al bolii asupra trupului, drumul treptat al acestuia spre nefiinta. Ceea ce-i ramine lui «Orisicine», individului generic, este privirea cruda asupra propriei decaderi trupesti, luciditatea cu care recunoaste umilinta de a-ti pierde controlul asupra corpului care te-a ascultat o viata intreaga. Un mic tratat realist despre cum poti sa traiesti cu sase stenturi metalice pe artere, plus un defribilator implantat in torace. In fata mortii care se apropie, personajul isi aduce aminte de toate interventiile chirurgicale prin care a trecut, incepind din copilarie. Fiecare internare in spital, spune el, este o incercare de a fenta moartea. Diferenta este ca, pe masura ce inaintezi in virsta, cei care te viziteaza sint din ce in ce mai putini. Cu luciditate, «Orisicine» refuza orice fel de romantare a situatiei. Boala nu este un motiv de inaltare spirituala si, in cele mai multe cazuri, nu implica nici un fel de eroism, ci masuri disperate pentru supravietuire, pare sa spuna personajul lui Roth. Respinge, totodata, orice capcana amagitoare, cum ar fi solutia religioasa, prea «infantila», crede el, pentru a fi luata in seama. Ramine, in cele din urma, constatarea amara ca nimic nu este mai comun oamenilor decit suferinta si moartea. Este un destin al tuturor, pe care fiecare il infrunta pe cont propriu. |
|
| Claudiu CONSTANTINESCU, 20-26 decembrie 2007, in Dilema veche |
O carte atee si rascolitor de cuminte, un roman care – in afara de «opriti, nu ingropati fata tatalui meu!» – nu-si ingaduie nici o iesire patetica. Un manual de senectute, cu lectii cutremuratoare, de viata si de moarte. |
|
| Radu COSASU, 11 mai 2007, Dilema Veche |
Viata, opera si moartea unui om «care era constient ca n-avea date particulare cu care sa se faleasca si care se socotea multumit sa traiasca dupa regulile obisnuite si sa se comporte mai mult sau mai putin ca restul lumii». Cu acea densitate si concizie a «ultimelor cinci minute», exacta si patetica, povestea orisicui, din copilaria si maturitatea absolut normale in voluptati, boli si erori, pina la sunetul tarinei peste capacul sicriului, «care copleseste fiinta umana cum n-o face nici un alt sunet». Hranita dintr-o tristete «indestula ca sa ajunga pentru toata lumea». De o sfisietoare bucurie, aceea a unei capodopere literare care indrazneste sa priveasca in ochi moartea lui Ivan Ilici. |
|
 | | 1 | |  |
|
|
 |
|

|
|
|
|
|
|
|
|
|
Philip Roth
Complexul lui Portnoy (Editia 2011)
|
|
|
|