|
|
 |
| Ovidiu SIMONCA, ianuarie 2007, Elle |
 Daca vreti sa evitati un tratat despre fericire, din acelea care se gasesc pe toate drumurile, atunci ar fi bine sa va gasiti o dupa-amiaza linistita sa cititi romanul Povestea unui idiot spusa de el insusi, care ne avertizeaza ca fericirea nu poate fi dobindita dupa carti sterpe, cu retetar. Eroul acestui roman ne marturiseste ca, inca din frageda pruncie, «am stiut ca eram obligat sa simulez o fericire permanenta si ca o astfel de trasatura avea sa-mi permita sa supravietuiesc». Ce face acest poersonaj? Trece prin viata avind incrustat un suris, emblema celor care arata lumii lor cit sint de fericiti. Dar cum arata aceasta fericire? Nu este, totusi, un simulacru? |
|
| Ana-Maria ONISEI, 4 noiembrie 2006, Suplimentul de cultura |
| Maestria cu care scriitorul catalan se strecoara – afisind un zimbet distant – printre cele mai grave esecuri, fapte ireparabile din trecut sau concluzii tragice in fata sortii, dublate de o atitudine voit nepasatoare, face din personajul romanului un smecheras teribil de inteligent, dar imposibil de recuperat. Frazele scurte – doldora insa de motivatii psihologice ascunse – spun parcursul unei vieti buimace, in care numai Dumnezeu stie de ce trebuie sa avem senzatia permanenta ca ni s-a dat dreptul sa facem alegeri. Sau sa pornim cautari. Aparent nevinovat, eroul nu-si asuma nici o farima din galagia care-i inconjoara spiritul, desi se sprijina mereu pe trimiteri livresti ori culturale cu mesaj. Surpriza, renegare, moarte, reinviere si iar moarte, in drumul spre (non)fericire, cititorului i se dau perspective precum fictiunea de fericire, uitarea de si pentru sine, placerea constienta sau lumea invizibila, fara sa i se bage pe git certitudini. Iar lantul intrebarilor deschise se rotunjeste odata cu remarca (ea insasi deloc definitiva) ca trebuie sa fie atent la ce se gaseste, si nu la ce se cauta. |
|
| Claudiu CONSTANTINESCU, 26 ianuarie 2007, Dilema Veche |
| Personajul cartii lui Azua e un nefericit care a «iesit in lume bombanind», dar care afiseaza un zimbet permanent, simulind «o fericire indaratnica si constanta». Scatoalca pe care o incaseaza in pruncie il face constient de aceasta simulare si ii orienteaza brusc existenta pe directia unei anchete – nu atit nihiliste, cit ipohondre – asupra continutului fericirii in general. Prin urmare, el nu va trai, ci va investiga, grabit sa parcurga cit mai multe dintre «locurile comune» ale asa-zisei fericiri omenesti: copilaria, sexul, iubirea, «cunoasterea absoluta», arta, «fericirea planetara» promisa ipocrit de extrema stinga revolutionara. Veti asista, astfel, la un spectacol plin de nerv, cu sumedenie de analize istete, care trec Spania postbelica prin sita satirei de moravuri. O fi personajul acesta un dezabuzat, dar povestea sa fuge de sobrietatea neutra, cautind un fel de ebrietate ludica. Panseurile lui nu sint plate, ci acidulate – iar asta nu dupa tipicul spritului, prin adaugari si diluari, ci din interior, consubstantial, ca dupa metoda champenoise. |
|
 | | 1 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Alberto Vazquez-Figueroa
Tuareg
|
|
|
|
Ultimele aparitii
