|
|
 |
| Aurora LIICEANU in interviu cu Alice NASTASE, octombrie 2009, in Tango |
 Fiul meu plecat de acasa la 19 ani. Si eu am luat-o foarte usor, ca si cum n-as fi inteles ce se-ntimpla. A plecat cu o chitara pe umar si cu un mic bagaj. Ma gindesc ca eu in locul lui nu as fi rezistat. Am o mare admiratie pentru momentele lui de deznadejde, de disperare. Imi spunea «Ma simt ca intr-o pivnita, in intuneric, nu stiu ce sa fac, incotro s-o iau». E ingrozitor sa fii intr-o lume cu totul si cu totul diferita. A strins din dinti si a rezistat. Si cand imi spune «Eu am un capital de singuratate care-mi da dreptul sa vorbesc», eu il inteleg. Are un capital pe care eu il respect. La virsta aia a facut facultatea in limba japoneza. Putea sa o faca in limba engleza, dar a vrut sa fie cu japonezii la un loc. A inceput in Romania, a studiat un an japoneza aici, apoi a intrat la facultate cu toti japonezii in rind. Trebuia sa stie sa scrie, sa citeasca. E talentat la limbi straine si asta l-a ajutat. La 14 ani am stiut ca trebuie sa bifeze anumite competente fara de care nu te poti descurca in viata. Sa stie doua-trei limbi straine, sa foloseasca un computer, astea sint minim... Dupa aia incep amorurile, moda, zapacelile virstei. Ce n-a invatat Ionut nu mai invata Ion.
[...]
Cind ne intilnim, facem simpozioane... Sint onorata ca am un asemenea copil. E o mare onoare sa am un copil ca el. Nu exista satisfactie mai mare pentru un parinte decit sa poti sa stai cu copilul tau de vorba, fara sa te gindesti ca e copilul tau, (dar, sigur, e copilul tau! ), asa cum stai ore in sir de vorba, ca-n vremurile bune, cand abia ai cunoscut pe cineva... Petreci cu el timpi asemeni celor pe care-i depeni la inceputul unei relatii.
Nu vreau sa spun ca am fost o mama desavirsita. Sint plina de culpabilitati si eu. Dar ma uit la altii... Vine copilul, ia o cratita, da un telefon si pleaca. Nu au conversationism. Nu discuta, nu toaca. Mie-mi place sa am simpozioane. El imi spune ca si-a dezvoltat un simt analitic. Si intreb: «Ce e rau in asta?!». Iar el imi raspunde: «E un blestem». Insa eu cred ca e mai bine sa ai simt analitic decit sa nu ai nimic in cap. |
|
| Maria STOIAN, nr. 74, 2010, in Vacante la tara |
| Scrisa cu umor, din perspectiva «totdeauna se poate si mai rau», cartea de amintiri a Aurorei Liiceanu ar putea fi un indreptar pentru femeile singure care vor sa reuseasca in viata fara a se indatora nimanui si fara a astepta sa le gaseasca norocul. Prima conditie, valabila si pentru barbati, e si cea mai dificila: sa primesti intilnirea cu nesansa ca pe o sansa neasteptata de a-i face fata pe cont propriu. |
|
| Daniel NICOLESCU, nr. 5, 2010, in Time Out Bucuresti |
| Nu o confesiune perceputa ca «gen al genurilor», ca la Rousseau, cotropita de narcisism si angajata in oglindiri si siretlicuri «de poza» succesive, ci, cumva, ca o vedere estompata prin discretie, delicatete si buna-cuviinta, asupra propriei persoane si asupra lumii traite. O interogatie asupra maternitatii si complexelor raporturi dintre mama si odrasla sa, din care discretia nu exclude niciodata franchetea si in care priceperea psihologului de profesie pune cuvenitul punct pe i in verbul «a fi». |
|
| Mihaela SPINEANU-FRANK, decembrie 2009, in Elle |
| Aurora Liiceanu intruchipeaza imaginea femeii-intelectual, puternica si independenta, cu o cariera de success si o charisma care te face sa-ti doresti sa-I fii in preajma, fie doar si prin cartile sale. Prin perdea va ofera sansa de a fi martori la fragmente din viata Aurorei Liiceanu, la experiente ale trecutului si pietre de incercare peste care a trebuit sa treaca, in drumul sau, aceasta femeie. |
|
| Aurora LIICEANU, 4 octombrie 2009, pe www.mediafax.ro |
| De fapt si de drept, as fi vrut, m-am gindit ca as fi vrut sa scriu psihologie. Mi-e greu sa scriu psihologie pe intelesul tuturor. Pe de alta parte, nu am vrut in niciun fel sa fac memorii. Si anumite lucruri le-am tinut in zona tabuului personal, in informatie despre sine de uz intern, cum zic. Si am zis sa incerc anumite lucruri, sa le pun pretext pentru a face putina psihologie. Cineva care a citit cartea mi-a zis: "Pai se vede imediat cind treci in transa psihologica". E adevarat, tentatia mea este sa trec in transa psihologica. Dar, cind ai in fata pe cineva care nu stie psihologie, ai nevoie de ceva concret, pe care, sa zicem intre ghilimele, sa delirezi, sa psihologizezi. Nu pot sa spun, dar am inca frica aceea ca am fost prea dezvaluitoare decit mi-as fi dorit eu. |
|
| Alina PURCARU, 31 oct-6 nov 2009, in Suplimentul de cultura |
| Prin perdea este un volum la granita, construit dupa conventia nici-nici. Ar fi memorii, daca nu s-ar amesteca, in parti egale, cu paginile eseistice, in asa fel incit traitul si teoria sa nu se dezbare nici la proba confesiunii. Confesiuni neconfesive asadar, le-a spus tot Zoe Petre: cind te hotarasti sa vorbesti despre viata si timpul tau, cel mai greu e sa nimeresti distanta care sa te lase sa povestesti „netrecind nici o clipa hotarul discretiei”. |
|
| Cristian TEODORESCU, 30 septembrie 2009, in Academia Catavencu |
| Scrisa cu umor, din perspectiva „totdeauna se poate si mai rau“, cartea de amintiri a Aurorei Liiceanu ar putea fi un indreptar pentru femeile singure care vor sa reuseasca in viata fara a se indatora nimanui si fara a astepta sa le gaseasca norocul. Prima conditie, valabila si pentru barbati, e si cea mai dificila: sa primesti intilnirea cu nesansa ca pe o sansa neasteptata de a-i face fata pe cont propriu. |
|
| Ovidiu SIMONCA, 29 oct-4 nov 2009, in Observator cultural |
| Aurora Liiceanu nu se plaseaza niciodata in postura mamei disperate, nefericite si abandonate. Traieste prin „micutisme“. Acestea, fara indoiala, au un farmec aparte. Farmec care, la Aurora Liiceanu, se traduce si prin excelente pagini de scriitor. Sint intimplari reale, foarte frumos povestite. Nu e o carte de birfe, de dezvaluiri neasteptate, de revelatii tirzii si stranii, de resentimente. E o privire „prin perdea“ si nu cu geamul dat in laturi. E o carte in care eleganta stilului se imbina cu decenta marturisirilor. E o carte tonica pentru ca nu face apologia dezastrului, ci surprinde relevanta intilnirilor norocoase, a prieteniilor si a parintelui care este pentru copil „un fotoliu confortabil, in care el poate oricind sa se aseze cu incredere, chiar daca are picioarele murdare, adica daca a facut si prostii“. |
|
| Adrian NECULAU, 26 octombrie 2009, in Ziarul de Iasi |
| Nu e o carte de memorii, dar nici studiu de psihologie nu e. Mai degraba o psihosociologie aplicata la viata, la contexte, la personaje in situatii, la institutii si actori sociali. O lectura discreta a cotidianului, a masinii de trait care fabrica si striveste personaje. Intr-un interviu acordat recent informeaza cititorii ca vor fi dezamagiti daca vor cauta picanterii si crede ca a folosit confesiunile despre viata sa ca pretexte pentru a vorbi despre psihologie. Am citit-o si eu cu aceasta grila de lectura si am detectat o psihologie sociala clinica autentica, o psihosociolgie a vietii cotidiene, o stiinta a deciziilor si alegerilor importante, a trairilor si metaanalizelor, a contextelor strivitoare si a optiunilor in momente de cumpana. Si-a asumat diagnosticul lui Constantin Noica, cel care, in tinerete, i-ar fi spus ca psihologia se ocupa de „micutisme" si nu are acces la Idee, la Conceptul care fondeaza. Chiar daca i s-a inradacinat atunci gindul deprimant ca psihologia e o disciplina a faptului marunt, a demisolului cunoasterii, a semiintunericului si obscuritatii, a perseverat, s-a incrincenat, a facut pactul cu psihologia. Prin literatura, din nou ca Pavelcu (curios, si el basarabean si maestru al limbii), pe care nu l-a descoperit inca, priveste de acum altfel lumea, viata, oamenii, «facaturile» destinului in care ea insasi a fost inclusa. |
|
| Adrian NECULAU, 26 octombrie 2009, in Ziarul de Iasi |
| Nu e o carte de memorii, dar nici studiu de psihologie nu e. Mai degraba o psihosociologie aplicata la viata, la contexte, la personaje in situatii, la institutii si actori sociali. O lectura discreta a cotidianului, a masinii de trait care fabrica si striveste personaje. Intr-un interviu acordat recent informeaza cititorii ca vor fi dezamagiti daca vor cauta picanterii si crede ca a folosit confesiunile despre viata sa ca pretexte pentru a vorbi despre psihologie. Am citit-o si eu cu aceasta grila de lectura si am detectat o psihologie sociala clinica autentica, o psihosociolgie a vietii cotidiene, o stiinta a deciziilor si alegerilor importante, a trairilor si metaanalizelor, a contextelor strivitoare si a optiunilor in momente de cumpana. Si-a asumat diagnosticul lui Constantin Noica, cel care, in tinerete, i-ar fi spus ca psihologia se ocupa de „micutisme" si nu are acces la Idee, la Conceptul care fondeaza. Chiar daca i s-a inradacinat atunci gindul deprimant ca psihologia e o disciplina a faptului marunt, a demisolului cunoasterii, a semiintunericului si obscuritatii, a perseverat, s-a incrincenat, a facut pactul cu psihologia. Prin literatura, din nou ca Pavelcu (curios, si el basarabean si maestru al limbii), pe care nu l-a descoperit inca, priveste de acum altfel lumea, viata, oamenii, «facaturile» destinului in care ea insasi a fost inclusa. |
|
 | | 1 | 2 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Aurora Liiceanu
Rendez-vous cu lumea
|
|
|
|
Ultimele aparitii
