Vestea că o scriitoare originară din România a fost propusă – este drept, din partea Germaniei – la Premiul Nobel şi culmea, l-a şi cîştigat, a luat prin surprindere multă lume. În România, părerile au oscilat după cum era de aşteptat de la entuziasme pînă la negări vehemente. Brusc, volumele sale au căpătat o dată cu notorietatea autoarei şi o căutare mult mai accentuată. Mărturisesc faptul că nu citesc foarte multă literatură contemporană. Nu am prejudecăţi, dar timpul îmi limiteaza drastic opţiunile. Nu prea am timp de experimente. Am citit cîteva cronici despre Herta Muller atît înainte cît şi după episodul premierii. Nu m-am lăsat convins. La ultima ediţie a tîrgului de carte Gaudeamus, printre alte cărţi, am luat şi volumul “Regele se-nclină şi ucide”. Cartea, este evident străbătută masiv de elemente autobiografice. În definitiv şi doamna Herta Muller a fost hărţuită de către fosta poliţie a gîndirii ca şi mulţi alţi intelectuali. A fost interzisă, anchetată, a trecut prin tot coşmarul la care au fost supuşi cei mai recalcitranţi dintre oamenii care chiar nu au abdicat de la condiţia umană şi nu au făcut pact cu potentaţii zilei, politrucii pcr şi braţul lor înarmat, securitatea ceauşistă. Herta Muller scrie bine, imagistica sa îşi găseşte o frumoasă expresivitate în înlănţuirea propoziţiilor în fraze şi în înlănţuirea frazelor în jurul ideilor. Sensibilitatea sa se exprimă în două registre aparent contrare, de fapt conciliate cu tact şi cu graţie feminină : registrul limbii materne – germana şi registrul limbii în care s-a format – limba română. Herta Muller compară permanent diferenţele de semantică existente între aceste două limbi şi redă de multe ori aceeaşi expresie în ambele limbi, subliniind atît diferenţele cît şi eventualele asemănări. Amintirile sale de copilă se întretaie cu amintirile de adolescentă şi cu cele de femeie matură, personajele care i-au hrănit atît viaţa cît şi imaginaţia, găsindu-şi un loc predilect în descrierile sale. Născută în 1953, a studiat germana şi româna la Universitatea din Timişoara, iar primul roman – cenzurat – îi apare în 1982, respectiv “Ţinuturile Joase”. Acest roman avea să fie publicat în varianta integrală de-abia în 1984 în Germania. Motiv pentru care din 1985, lucrările Martei au fost interzise în România. După îndelungi presiuni, şi ameninţări inclusiv cu moartea, în 1987 reuşeşte să plece în Germania şi de atunci trăieşte în Berlin. Cărţile i-au fost traduse în 24 de limbi. Opera sa cuprinde mai multe lucrări printre care voi enumera, Călători pe un picior, Încă de pe atunci vulpea era vînătorul, Animalul inimii, Mai bine nu mi-aş fi ieşit astăzi în cale, Foame şi mătase. Personal am un singur regret, cel pe care îl mărturiseşte chiar Herta Muller : “În cărţile mele nu am scris nici măcar o singură propoziţie pe româneşte”. Totuşi, timpul nu pare a fi trecut, pentru că tot Herta Muller continuă mărturisirea  : “…bineînţeles că româna se amestecă mereu în ceea ce scriu, fiindcă a prins rădăcini în privirea mea”. După o astfel de mărturisire, o carte scrisă în româneşte ar fi mai mult decît necesară din partea domniei sale. Herta Muller este o autoare de citit neapărat.