Pana nu demult imi spuneam că nu îmi plac romanele in care autorul ne povesteşte despre chinul său de a scoate ceva bun din creierul lui şi să pună pe hârtie. Firmin m-a contrazis magistral.  Am repus pe listă romanele astea şi am revenit la părerile mele de dinainte de Firmin. Încercările astea mi se par lamentabile, o masturbare artistică în care sărăcuţul se milogeşte de noi să îi privim rezultatul cu îngăduinţă. Dacă ne vine să îi zicem vreo două care să îl usture, se refugiază repejor pe după fustele inspiraţiei lui şchiopătânde şi începe să plângă. Şi astfel eu sunt nenea ăla răul…

Am inceput de un milion de ani să citesc Trei zile cu mama şi a devenit chinuitor. Dureros. Dar eu sunt sadic si perseverez fără să ştiu ce dracului astept de la romanul ăsta. După ce 100 de pagini autorul (al carui nume l-am uitat şi probabil că nu am să îl ţin minte niciodată) mă înnebuneşte cu un potpuriu de gânduri a căror consistenţă şi înlănţuire sunt cel puţin îndoielnice vine apoi şi imi prezintă primele 3 capitole (!) din romanul lui care se numeste, surpriză, Trei zile cu mama. Cam cât de patetic poţi să fi să mi te prezinţi cu 3 capitole dupa ce m-ai pregătit elucurbant relatându-mi despre cât de mult te-ai chinuit tu si câte gânduri ţi-au încurcat ţie procesul de creaţie în încercarea ta disperată de a scrie ceva. Mi-e ciudă că am cumparat cartea asta atras de faptul că autorul (cum dracului il cheama? Cred că pentru a fi in stare să fac cumva referire la el în vreo discuţie ar trebui obligatoriu să ţin una din carţile lui în mână sau să păstrez în permanenţă un bileţel cu numele lui in buzunarul secret al portofelului) a câştigat un premiu literar frantuzesc (Goncourt 2005) în dauna lui Michel Houellebecq.

http://toatecelerele.wordpress.com