 |
| Elena CRASOVAN, noiembrie 2009, in Dilemateca |
 Verstele satanice pot fi citite si altfel. Nu doar ca alegorie socio-politica, nu doar ca o blasfemiatoare rescriere a istoriei islamului. Ci ca povestea a doua orase, Londra si Bombay-ul secolului XX, lumila in care traim-visam, si fictionalizarea acestor spatii in naratiune. Ca un text despre corp (si avatarurile sale), „cu radacinile in vise, in nori”, „un poem de dragoste pentru fiintele hibride care sintem” – dupa cum declara autorul. |
|
| Elena CRASOVAN, martie 2008, in Dilemateca |
| Avem in Versete… un joc mustind de umor, greu de jucat, in ciuda evidentelor relatii cu lumea postmodern. Exista in incercarile de hermeneutica teama de o blasfemie laica, de a nu intuneca prin usuratatea comentariilor «aura tragica a textului», uitind ca «pacatul» nu este al cartii, ci al contextelor si al paratextelor care au cazut in erezia estetica a ignorarii polifoniei cartii. |
|
| Florin IRIMIA, martie 2008, in Dilemateca |
| «Oamenii scriu ca sa spuna minciuni», este de parere Salman, unul din alter-ego-urile scriitorului din roman. Posibil, insa in spatiul din care provine Rushdie – si in cuvintele lui Michael Ondaatje, un alt scriitor postcolonial, posesor al faimoasei double critique –, «o minciuna bine spusa valoreaza cit o mie de adevaruri». Iar Versetele... sint, daca nu altceva, cel putin una din aceste «minciuni» foarte abil povestite. |
|
| Stefan FIRICA, februarie-martie 200, in aLtitudini |
| Lectia cea mai pretioasa a scriitorului este ca, inainte de a condamna, inainte de a arata acuzator cu degetul, trebuie sa intelegem, sa descoperim in noi insine ingerii sau demonii pe care (ni se pare) ii vedem in ceilalti. |
|
| Ioana LIONTE, decembrie 2011, in Alecart, nr. 7 |
| Romanul se prezinta ca o fresca halucinanta a realului brodat de fantezie ce descatuseaza un compendiu de lumi unde limita real-oniric se pierde in (si printre sau intre) cuvinte. Rushdie incifreaza esenta paradoxului prin umanizarea divinului, prin sacralizarea profanului, proiectind relativitatea Binelui si a Raului prin raportare la procesul de conceptualizare. Nimic nu e sigur, intregul nu se mai rezuma la un exercitiu de imaginatie, ci la intelegere prin autodepasire, Versetele satanice anulind tiparul conventiei cotidiene. |
|
| Rodica GRIGORE, 7 februarie 2008, in Cultura |
| Mesajul romanului ramine acela ca nimic nu poate fi afirmat cu toata certitudinea in afara incertitudinii absolute. O certitudine a incertitudinii si a permanentelor interogatii, semn evident al unei intelegeri perfecte din partea autorului a sensului insusi al literaturii. |
|
| Rodica GRIGORE, 7 februarie 2008, in Cultura |
| Versetele poarta un mesaj esential despre identitate, alteritate, despre dezradacinare, singuratate si speranta si, mai presus de toate, despre arta si adevar. Constind dintr-o naratiune complicata si suficient de sofisticata, apartinind unui autor pe deplin stapin pe mijloacele sale favorite de expresie, dar si pe o serie de strategii narative – multe dintre ele venite pe filiera realismului magic inteles in buna descendenta a lui Gabriel García Márquez. |
|
| Raisa STOLERIU , 5 martie 2011, pe bookblog.ro |
| Romanul lui Salman Rusdhie, Versetele Satanice, creeaza o lume aparte in tarimul fictiunii prin compozitia si tematica sa originara, si in acelasi timp intoarce pe dos o lume reala, prin mesajul receptat de unii cititori. Stim ca este un roman controversat pentru comunitatea musulmana, interzis in anumite tari, dificil de citit pentru amalgamul de evenimente, planuri narative, referinte istorice si religioase, intertextualitate. Uitind pentru un minut de Allah si de Profetul Mahomed, putem spune ca Rushdie scrie un roman alegoric, in care realitatea se innoada atit de bine cu fantasticul, incit nu mai stim unde se termina una si incepe cealalta. Raminind la nivel artistic, cartea lui Rushdie se joaca cu limbajul; ea desfinteaza granitele timpului, a spatiului, a ceea ce e real, si contureaza o noua lume, plina de o istorie magica, umoristica, invirtind cu ajutorul cuvintelor realitatea cunoscuta, palpabila, pe o fata mai putin explorata de scriitori. |
|
| Andra MATZAL, 4 februarie 2008, in Cotidianul |
| Desi a stirnit una dintre cele mai virulente controverse religioase, Versetele satanice nu se foloseste niciodata de adevarul istoric. Rushdie imagineaza o posibila istorie, cu o componenta religioasa puternica, ce-i drept, dar care este doar un strat al fictiunii construite. Mai mult decit atit, aspectul religios este un pretext pentru a pune in discutie o multime de alte fragmente din care este compusa realitatea unui personaj aflat intre doua lumi, Orient si Occident, in forma fictiunii ascunzindu-se, de fapt, o interogatie de care se folosesc, in mod normal, critica sociala si aceea culturala. Imaginea Profetului si, prin urmare, intregul Islam sint recontextualizate, Rushdie integrind aceste elemente sensibile pentru o cultura esential religioasa intr-o tesatura care abunda in componente cosmopolite, specifice lumii occidentale a acestui moment. In Good Faith, eseu publicat in 1991, Rushdie isi clarifica intentiile din spatele romanului Versetele satanice, despre care spune ca «sarbatoreste caracterul hibrid, impuritatea, amestecul, transformarea care vine din combinatii noi si neasteptate de fiinte umane, culturi, idei, politici, filme, melodii. Este un cintec de dragoste pentru sinele nostru metis». |
|
| Catalin STURZA, 31 ianuarie 2008, pe Hotnews.ro |
| Minuni si revelatii, teroristi si bombe, femei frumoase si femei militante, familii dezbinate si familii reunite, toate sint prinse in acest duplex magico-realist, intre Bombay si Londra. Stilul e aglutinant, baroc, povestea e deseori intrerupta de alte povesti si revelatii, lectura nu e lipsita de hopuri, insa nici carusel postmodern care da cu tine de pamint nu e. Pe scurt, povestea Versetelor satanice. |
|
 | | 1 | 2 | 3 | |  |
|
|
|
|
Ultimele aparitii
