Desi povestea are accente melodramatice uneori neverosimile, ramine o marturie tulbura toare despre o experienta-limita. Volski si Mila sint, fatalmente, victimele marii istorii – ca intotdeauna, cruda si oarba –, insa ei sint si prilejul unei meditatii despre experienta si memoria individuala ca repere autentice in explorarea trecutului.

Din iubire, Volski se va ocupa de niste copii cu diverse handicapuri, invatindu-i sa cinte si sa joace teatru. Restul vietii sale se dedica, astfel, acestora, prelungind dedicarea Milei de altadata. Arta e cea de a doua care salveaza, dupa iubire, pentru ca, pe vremea blocadei, Volski insusi, impreuna cu Mila, jucau teatru pentru a-i ajuta pe oameni sa supravietuiasca si se straduiau sa ii inlocuiasca mereu pe actorii care mureau, unul cite unul, de inanitie.

Romanul lui Makine este construit si pe ideea de calatorie: Sutov calatoreste ca sa invete o lectie de viata de la Volski, apoi il ajuta pe acesta ca, inainte de azil, sa revada malul riului unde cinta pentru a-i imbarbata pe soldati. Intrebarea nerostita, pe care o gasisem printre rinduri, «cine traieste cu adevarat?», primeste raspuns limpede: Istoria poate fi oribila, evenimentele sint trecatoare, ramine sa stii sa nu te lasi distrus de nimic cu ajutorul iubirii.