|
|
 |
| Ioan LASCU, nr. 78, 2010, in Scrisul Romanesc |
 Un singuratic nonconformist precum A. Marino a lasat cu limba de moarte ca insemnarile sale despre scriitori si despre mediul literar de ieri si de azi sa fie date spre tiparire la cinci ani dupa trecerea in nefiinta. Nimic neobisnuit, numai ca volumul cu pricina a produs instantaneu o mare tulburare a apelor. Ieseanul «aclimatizat» la Cluj nu este un memorialist cuminte si nostalgic, nu este nici un cronicar obiectiv al vremii sale. Adrian Marino spune pe sleau, fara crutare, ce simte si crede despre scriitori importanti, unii considerati a fi chiar genii, despre «viciile de procedura» din lumea literara, despre dictatura unor critici de autoritate si a unor gasti literare carora le place sa-si spuna generatii. Desi, partial probabil, un ecou al frustrarilor teoreticianului ideii de literatura, o expresie a subiectivismului si a zonelor umorale, Viata unui om singur (era sa scriu… «Viata unui om sincer»!) va fi fiind o carte cinstita cu sine si cu autorul ei, o carte de care si Marino insusi s-a temut, din moment ce nu a ales sa fie publicata antum. Oamenii sinceri sint mai tot timpul niste perdanti. |
|
| Vasile GOGEA, nr. 183, 2010, in Tribuna |
| Aparitia «autobiografiei» lui Adrian Marino pare sa fi trezit dintr-o relativa somnolenta dezbatearea de idei in «viata literara» romanesca. «Dosare» consistente i-au fost dedicate Vietii unui om singur in Observator cultural, Supliemntul de cultura, Verso la care se adauga, acum, acesta din Tribuna. Desigur, au mai fost luari de atitudine, de toate nuantele si intensitatile. Cultura romana pare sa nu rateze sansa unei dezbateri serioase, pina la urma, chiar despre ea insasi. Caci, in esenta sa, «cartea unui esec» – cum a fost «prizonierul» decit al propriei sale libertati, dar chiar despre esecul de adincime al culturii romane, coindamnata la «enciclopedism lautaresc». Cum cultura nu exista in afara oamenilor de cultura, se intelege ca multe vanitati au fost ranite, provocind reactii pe masura actului chirurgical critic la care au fost supuse. |
|
| Bogdan CRETU , iunie 2011, in Viata Romaneasca, nr. 5-6 |
Mai intii, Viata unui om singur este o carte trista, extrem de trista. In loc sa faca pace intre autorul ei si propriul destin, ea pare sa fi acutizat conflictul. E o carte dureroasa. Cazul Adrian Marino este unul extrem de dificil. El are, dupa mine, toate circumstantele atenuante. Autorul si-a cistigat din plin dreptul si la atitudini in raspar, si la mizantropie, si la incricenare, ba chiar si la compromis.
In pofida pesimismului din Viata unui om singur, Adrian Marino este un invingator: el a ramas fidel vocatiei sale chiar daca istoria i s-a pus impotriva. A lasat culturii romane o opera. Una care inca nu a lucrat cum trebuie, dar care, nu am nici o indoiala, va fi apreciata la justa sa valoare. |
|
| Aura Christi, februarie 2011, in Contemporanul, nr 2 |
| Ajuns la capatul unei existente marcate de virfuri spirituale, da, de neatins, pe de o parte, iar pe de alta, de enorme privatiuni – si nu putine sunt rindurile in care vedem cum… singereaza, cum plinge… acest om venit din Tara Frigului, al jocului cu abstractiunile – protagonistul acestei existente, neindurator cu sine insusi in primul rind, vrea sa inteleaga ce s-a intimplat in realitate, isi face siesi inainte de toate un examen, pentru a pricepe: „Aceasta recapitulare finala este, probabil, textul cel mai «liber» din intreaga mea Viata, la propriu si la figurat. Nu sint preocupat nici de dimensiunile manuscrisului, nici de editare, nici de punerea postuma in valoare, ci doar de reconstituirea cit mai fidela a adevarului «meu». Fara inhibitii si fara ipocrizie. Ceea ce, constat tot mai mult, nu este usor”. |
|
| Liviu Antonesei, aprilie 2010 , http://antonesei.timpul.ro |
| O carte mare, in toate sensurile cuvintului, incepind cu dimensiunea sa fizica – peste cinci sute de pagini, in format generos. Si cum ii sta bine unei edituri serioase, elegant tehnoredactata si tiparita. A existat o prima versiune a cartii, redactata in 1993, de peste 1400 de pagini, care se oprea insa in 1989. Aceasta este practic o rescriere concentrata si «adusa la zi», pina in anii 1999-2000, cind a procedat la refacere. Asa cum marturiseste autorul, «in prima versiune este prea anecdotic, prea istoric, prea factologic», or intentia sa era «o biografie pur intelectuala, ideologica si culturala». Desi regret renuntarea la «anecdotic», pentru ca si mie imi place birfa!, trebuie sa recunosc ca versiunea definitiva se muleaza excelent pe intentia auctoriala. Marile dimensiuni intelectuale, ideologice si culturale, de natura personala si/sau contextuala, sint bine surprinse in intreaga lor complexitate. Pentru ca, in cele din urma, avem de-a face cu o autobiografie, dar si cu o radiografie, a epocii pe care a trait-o «personajul», cu convulsiile si bataliile sale, cu personaje care i-au marcat trecerea prin lume sau cu care doar s-a intersectat, cu o formula banalizata prin uz, cu «luminile si umbrele» acesteia. Este deci vorba de un auto-portret, dar nu unul suprapus unui fond de contrast monocolor, nu un autoportret de studio, ci unul «in peisaj», un peisaj surprins uneori pina la nivelul detaliului semnificativ. |
|
| C. STANESCU , 7 aprilie 2010, in Cultura |
| E foarte probabil ca aminind cu cinci ani dupa moarte publicarea tulburatoarei sale «autobiografii» spirituale, Adrian Marino a mizat chiar pe asemenea strigate patimase, violente si ofensatoare la care am asistat intr-un prim val de reactii starnite de Viata unui om singur. Lasand la o parte grosolania – vorba rea a unui poet care, chestionat asupra «cazului» s-a balbait impecabil ca «Marino minte si mort!», aceasta vorba proasta contine un adevar tulburator: despre vitalitatea cu care marele carturar atipic continua dupa moarte sa irite la culme si sa ulcereze usturator o mare parte a vocilor cetatii literare. Ca si cum ar fi viu. Intr-adevar, Marino irita, incita si e «nesuferit» si dupa moarte: nu face decat sa confirme in felul lui neobisnuit vechiul adagiu sadovenian potrivit caruia cei morti poruncesc celor vii. Spectacolul imbufnarilor, al ridicarilor dispretuitoare din umeri si al ironiilor ieftine din primul val al receptarii unei carti atat de speciale, cu adevarat inclasificabila, se bazeaza in larga masura pe extragerea cu penseta muiata in pudoare si sensiblerie a asa-numitelor «etichete» cu care Adrian Marino «incondeiaza» jungla literara romaneasca. |
|
| Marian Victor BUCIU , 27 martie 2011, in Arges |
| Suspectat de „securism”, A. Marino nu se recunoaste, in constiinta sa (ideologica, morala, dar mai ales in sensul foarte general: constiinta-cunostinta) drept om al Securitatii. Peste tot, mai cu seama in strainatate, se prezinta ca om al cartilor, al bibliotecilor, in care se inchide mai tot timpul, cu munca sa critica si independenta, ca gindire, dar si ca apartenenta institutionala. Exilatii nu-l vad pe ideologul liberal, dar ei nu vad nici ideologul pur si simplu, preocupat de ideologie (si ideologii). Marino ii trimite pe toti la lectura cartilor sale. |
|
| Neculai Constantin MUNTEANU, 21 mai 2010, in Observator cultural |
| Adrian Marino era un «domn». Si cum arata, si cum se purta, si in tot ce facea. Noi l-am tratat ca atare. Intimplator, mi-a cazut in mina instructajul unui trimis special al Securitatii la Europa Libera, cu ce trebuia sa ne spuna, sa nu ne spuna si sa afle. Adrian Marino nu corespundea acestui portret de vulgar provocator in misiune, dupa cum nu corespundea nici portretului tipic al agentului de influenta «patriot». Avea o atitudine foarte critica asupra starilor de lucru din tara, vorbea deschis despre ele, informatiile pe care ni le dadea ne erau pretioase, veneau de la un om atent, lucid si, uneori, pesimist. Misiunea marturisita era sa-si scrie cartile, spre asta isi canaliza timpul, banii si eforturile. Si noi am intrat tacit in aceasta conventie.
Indoieli am avut, desigur, si nu putine, venea des, statea mult si, mai ales, se vedea cu noi in mod deschis, fara masuri minime de prevedere pentru ca Securitatea sa nu afle ca ne frecventeaza. Ceea ce, iarasi, ne-a cam mirat. Dar era alegerea lui. In afara de scopurile culturale orgolios marturisite, ni s-a parut ca-si foloseste relatiile din tara, inclusiv cu Securitatea, pentru interese proprii, sa calatoreasca, sa frecventeze biblioteci, sa-si scrie cartile si, mai ales, sa se faca cunoscut in lume intr-un domeniu in care n-avea egal in tara. Avea un proiect cultural. Si pentru asta, banuiam, isi dadea obolul la intoarcerea in tara, furnizind informatii banale, fleacuri, pe care Securitatea le indosaria bovin, sirguincios si inutil. Pe scurt, ni s-a parut ca este propriul lui agent de influenta. Desigur, eram prudenti, dar a facut parte din viata noastra, ne-a intrat in case, am baut, am mincat, am petrecut si am taifasuit impreuna. Putea sa afle multe. Dar nimic esential. Nu prea aveam secrete. |
|
| Bogdan SUCEAVA, 2-8 septembrie 2010, in Observator cultural, nr. 282 |
| La o analiza de ansamblu si punind in balanta cistigurile deopotriva cu minusurile, mi se pare ca e vorba despre o carte de exceptie, care devine, de acum, o lectura esentiala pentru oricine interesat de cultura româna din secolul al XX-lea (si nu numai). Cartea aceasta nu mai poate fi ignorata, indiferent cit de mult s-ar duce controversa in jurul autorului. Si iata de ce: aceasta carte discuta citeva teme de mare interes, teme pe care eu nu le-am vazut tratate in alta parte la un nivel mai amplu de profunzime. Pentru aceasta profunzime, iertate ii sint si repetitiile, si orice alte scaderi stilistice. |
|
| Lavinia BARLOGEANU , 18 februarie 2011, in Observator cultural |
| Soclurile deasupra carora troneaza prestigiile greilor culturii romane au fost serios clatinate de aparitia cartii lui Adrian Marino, Viata unui om singur (Editura Polirom, 2010). Memoriile carturarului ofera o stranie vizibilitate a unui ambalaj mimetic cu consecinte vaste si permit asezarea intr-o logica suprapersonala a mecanismelor subterane ale vietii culturale romanesti asupra carora merita sa reflectam.
Vocea necunoscuta a unei lumi schizoide se aude teribil si grandios in Viata unui om singur – un om care a platit pretul cel mai mare din cauza ca nu s-a distantat de adevaruri incomode, dar care s-a apropiat in mod periculos, pe aceasta cale grea, de adevarul culturii sale. |
|
 | | 1 | 2 | 3 | |  |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Emil Brumaru
Cersetorul de cafea
|
|
|
|
Ultimele aparitii
