Cu mare bucurie am citit romanul lui Filip Florian. Scriitorul si-a descoperit vocatia evocarii. Si-a altoit cu frenezie placerea de a crea scene minutioase si alerte, agitate si incitante, aglomerate, insa neobositoare. Avem un autor cu un simt lingvistic extraordinar. Concepe un narator care isi filtreaza ochii si urechile. A vazut, dar n-a reprezentat. A auzit, dar n-a ascultat. A imaginat cotidianul cel mai iesit din comun. Nu apare niciun dialog. Doar stilul indirect liber pe alocuri. Tocmai fiindca a fost prelucrata, viata din carte seamana atit de mult cu experientele umane. Si nu de oricine, ci de o persoana cu un condei ce rasuceste si invirteste chipul zicerii. Precum olarul lutul imbibat cu suficienta apa ca sa fie remodelat si sa aiba aceeasi eleganta si consistenta.
Filip FLORIAN in interviu cu Elena STANCU, 18 octombrie 2009, pe miriapod.com
Nu am un program. Am incercat de cateva ori, dar nu a dat nici un rezultat. Si nu cred nici in inspiratie. Inspiratia e la fel ca foamea: iti vine. Chiar daca esti satul, cind intri intr-un restaurant in care miroase frumos si un chelner trece pe linga tine cu o farfurie aburinda, incepe sa ti se faca foame. La fel si cu scrisul. Daca te apuci de un text cu toata seriozitatea si fiinta ta, iti vine si cheful de scris dupa o zi, doua, trei sau patru.
Filip FLORIAN in interviu cu Claudiu GROZA si Stefan MANASIA, 16-30 aprilie 2009, in Tribuna
Eu cred ca orice poveste trebuie sa aiba ceva plauzibil in ea. Oricit de fantastica ar fi o poveste, chiar si cind o spui unui copil cind il culci, ea trebuie sa aiba ceva in ea credibil macar pe un anume palier. Si atunci, sigur ca avind acest fundal istoric relativ exact te ajuta teribil sa transferi, din autenticitatea lui documentata istoric, un capitol de veridicitate unei povesti inventate.
Eugen ISTODOR, 16 octombrie 2008, in istodor.catavencu.ro
Filip Florian povesteste haios, plastic, luminos. Ia un detaliu si te face harcea-parcea unde ajunge cu el, prin descrieri si logica. Florian e cel mai bun prozator de azi. Un deliciu.
Marius CHIVU, 12 noiembrie 2008, in Adevarul Literar&Artistic
Dupa succesul debutului cu Degete mici, Filip Florian a ridicat miza. Zilele regelui este un roman inca si mai sofisticat decit prima carte a lui Filip Florian, poate cel mai bun roman romanesc al anului.
Tania RADU, 11-17 noiembrie 2008, in revista 22
Cu aceeasi pofta de a scrie, cu amportarea inconfundabila a indragostitului (de scris), Filip Florian face figura aparte in proza de azi. Jubilativul exigent, fictionar de vocatie, si-a facut deocamdata un imens cadou: a doua carte frumoasa.
Filip FLORIAN in interviu cu Lavinia BALULESCU si Nicoleta ZAHARIA, 11 februarie 2009, in Adevarul Literar&Artistic
Ideea mi-a venit absolut din senin, cind inca scriam Degete mici. De Băiuţeii nici nu ma apucasem. Era genul acela de moment cind pur si simplu esti stors ca o lamiie, te uiti la text fara sa fii in stare sa pui o virgula. Stateam cu computerul deschis, tot citind si citind.
De-a lungul vietii, am tot auzit o poveste vaga despre primul dentist din Bucuresti. Nimeni nu stie cine a fost, dar uneori mai zice cineva ca a fost cutarescu sau cutarescu. După o vreme, auzi alt nume. A existat chestia aceasta raportata strict la gradul de civilizare a Romaniei, pentru ca, dincolo de toate, dentistul e un simbol al civilizatiei, existenta sau inexistenta lui spun multe despre dezvoltarea unei tari intr-o anumita perioada, mai ales in secolul al XIX-lea. Ideea mi-a venit intr-un moment mort, a zacut in mine mai bine de un an, apoi m-am apucat sa lucrez.
Claudiu GROZA, 1-15 mai 2009, in Revista Tribuna
Spectaculos, amuzant, pitoresc, emotionant, cu ceva caragialesc si ceva mittel-european, exotic, istoric si intimist, fresca sociala si poveste de dragoste este cel mai recent roman al lui Filip Florian.
Zilele regelui are o structura multisemantica ce permite „abordarea” sa din cele mai diverse perspective. Cititorul poate opta, dupa gust, pentru unul din palierele complexului edificiu narativ ori poate, estet-vicios, intreprinde o lectura pe filoane, pe directii de dezvoltare epica. In ansamblu privit insa, romanul seamana unui caleidoscop, in ochiul magic al caruia pietricelele colorate se amesteca fascinant, dezvoltind curcubee cu cromatica fantasta si atragatoare.
Autorul se dovedeste un bricoleur iscusit, pentru care detaliul repetat semnalat lectorului capata in cele din urma semnificatie simbolica majora.