Dosar de presa

1/2604
Caiet de cenzor
Liliana Corobca
pe catavencii.ro
19-05-2017

Romanciera se pricepe să-ți zgîndărească interesul și face asta cu grija ca fiecare amănunt al ofertei ficțiunii pentru care te pregătește să pară cît mai verosimil. Chestiile astea mi se par importante fiindcă spun multe despre autor și mai ales despre ceea ce crede el – ea, în acest caz – că trebuie să trateze trucurile cu care romancierii vor să-și vîndă marfa. Un postmodernist, să zicem, se distanțează parodic de ele, pornind de la presupunerea că cititorul le-a fumat. Liliana Corobca nu-ți face cu ochiul, printre rînduri, că „se joacă” și ea cu o convenție inventată de alții, ci chiar vrea să te facă să crezi că ceea ce urmează s-a întîmplat de-adevăratelea. Pînă să scrie romanul ăsta, Liliana Corobca s-a documentat despre cenzura de la noi, despre cenzurile din țările frățești care au trecut prin comunism. Dar a cercetat și cenzura mai discretă, însă la fel de neîndurătoare din state care n-au trecut prin experiența partidelor unice, însă au folosit cenzura sau o întrebuințează în continuare ca redută a apărării patriei de dușmanii dinăuntru și de cei din afară. Nu mai pun la socoteală cenzura religioasă din vremurile Renașterii, de pe urma căreia autorii puși la index se puteau socoti norocoși dacă nu erau torturați ca să mărturisească în ce relații erau cu diavolul sau nu erau puși la prăjit pe rug, dacă o țineau pe-a lor, precum Copernic, cu inspirațiile lor diavolești că Pămîntul se învîrtește în jurul Soarelui.

Caiet de cenzor
Liliana Corobca
în cadrul emisiunii „Revista Literară Radio”, Radio România Cultural, redată în Dilema Veche nr. 686
19-05-2017

Potențialul romanesc al cenzurii este foarte vast și puteam să aleg multe alte perspective sau alte feluri de a scrie un roman despre cenzură. Dar eu am pornit de la o căutare personală. Există listele documentelor distruse, printre ele fiind și caietele cenzorilor. În momentul în care am văzut pentru prima oară aceste liste, m-am întrebat cum ar fi acest caiet și am început să-l caut. Nu l-am găsit. Au trecut anii, am uitat de aceste documente și la un moment dat, cînd mă gîndeam la subiectul unui nou roman, mi-am adus aminte de caiet. Așa mi-a venit ideea să reconstitui ficțional un caiet al unui cenzor. Mi-a plăcut și mi-am dorit să fiu în această ipostază foarte dificilă. Atunci cînd am început să intru în acest personaj, nu a mai fost totul așa clar, nu a mai fost totul în alb și negru. Am încercat să-mi imaginez ceea ce nu se vede, ceea ce nu citești într-un document. Au apărut tot felul de nuanțe. Nici n-am vrut să creez un personaj prea simplu și de aceea l-am pus în tot felul de situații, din care el a trebuit să iasă, să găsească soluții și să se descurce. M-am gîndit și la potențialul de poveste, dar și la cititorul de astăzi.

Cazemata
Tudor Ganea
în Observator cultural nr. 868
19-05-2017

Timpul se relativizează (şi) în romanul lui Tudor Ganea, se comprimă sau se dilată, iar istoria straniei scufundări a unui cartier dintr‑un oraş de la Marea Neagră – împletită cu istoria unui sat lipovenesc de pescari şi de vrăjitoare, izolat undeva în Delta Dunării, şi cu fabuloasa poveste a unui bordel dinamizat de melodia eliberată de o tabacheră magică – prinde, într-un flux narativ cu multe dis­locări cronologice, cam o sută de ani de întîmplări stranii, incluzînd – nota bene! – şi vreo două decenii dintr-un viitor de după 2015… Cazemata începe cu descrierea unui halucinant „dans” acvatic, al unui tînăr care urmează (nu se ştie de ce…) să moară – remarcabilă secvenţă de proză poematică! –, pentru a continua (contrastiv) cu cîteva scene frust-„mizerabilistă”, spectaculoase prin tran­scrierea unor dialoguri „colorate” (verosimile, de altfel, chiar dacă unora dintre comentatori le-au lăsat impresia de exces şi de ostentaţie); apoi, la fel de brusc, se produc alte şi alte schimbări de cadru şi variaţii de registru – contururile realului se tulbură progresiv şi firele, care păreau, iniţial, uşor de urmărit, se încurcă definitiv. Totul se răstoarnă – şi realitatea cea mai credibilă (şi cea mai densă) ajunge să fie, în fond, o realitate a visului şi a halucinaţiei. O cazemată construită de nemţi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial devine un adevărat centru epifanic; oraşul se prelungeşte subacvatic; iar orgia sexu­ală (cînd frust, cînd vizionar figurată) ce străbate trei sferturi din roman culminează, în secvenţa ultimă a cărţii, cu ivirea unei generaţii stranii de tineri ce trăiesc inocent şi asexuat în paradisul ivit pe ruinele unui fost cartier mizer de pescari şi de muncitori pauperi. De la un capăt la altul, Cazemata este o carte contrariantă. În cel mai bun înţeles al cuvîntului!

Madlena
Aurora Liiceanu
pe catavencii.ro
19-05-2017

Pentru romancierul american, madlena e misteriosul tablou pe care l-a văzut într-un anticariat din Paris. Madlena Aurorei Liiceanu e povestea plină de întorsături neașteptate a pictoriței, care-i amintește de o bună prietenă cu care și-a petrecut multe vacanțe de vară la Vama Veche. De data asta, povestea se leagă din „mărgelele” unor episoade înșirate pe ața cărții, cam ca în romanele memorialistice cu final deschis în care cititorul e lăsat să-și închipuie ce s-a întîmplat dincolo de litera cărții. Madlena o poartă mai întîi pe Aurora Liiceanu în lumea artistică din Parisul tot mai dezinhibat al primelor decenii din secolul trecut. Apoi, din aproape în aproape, la New York, pe insula Martinica, de acolo în Bulgaria și în România, pe urmele personajelor cărții sale. În scurtele popasuri eseistice dintre episoade, Aurora Liiceanu se întoarce la felul în care ne funcționează memoria, pe tonul unei conversații cu cititorul, fără complicații academice, ci ducînd această mult dezbătută chestiune în apele limbajului obișnuit.

Cei care mor şi cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar
Cornel George Popa
pe semnebune.ro
19-05-2017

Nu trebuie să înțelegeți din cele de mai sus că Cei care mor și cei care vor muri ar fi o carte amuzantă. Deloc. De fapt, conversația (absolut savuroasă) dintre Pascal și administratorul de bloc a fost singura la care am rîs. În rest, am cam stat serioasă și mi-am analizat propria frică de moarte (cu care fiecare din noi se luptă, fie că recunoaște, fie că nu), propria atitudine cu privire la viața ce mi-a rămas de trăit (cu riscul permanent ca ea să nu mai fie disponibilă în cantitățile la care mă aștept eu, desigur) și la propria relație cu cei din jur, a căror viață este la fel de perisabilă ca și a mea. Pentru că asta îți face romanul lui Cornel Geoge Popa: îți pune în față o oglindă în care te vezi brusc bătrîn și cu o siluetă neagră ce pare să îți mîngîie ceafa cu o coasă. Și începi să te întrebi dacă ai făcut tot ce ai fi vrut să faci, dacă ai trăit cum ai fi vrut să trăiești, dacă ai iubit cît ai fi putut să iubești, dacă ai făcut pace cu toți cei cu care ai făcut război la un moment dat, dacă ești pregătit să te predai sau încă lupți.

1/2604