Dosar de presa

1/2629
Oraşul închis
Viorica Răduță
în revista Singur
17-07-2017

Dan Gulea a apreciat-o pe Viorica Răduţă ca fiind o autoare complexă, cunoscută în lumea scriitorilor şi a poeţilor contemporani. În ceea ce priveşte volumul Oraşul închis, l-a considerat un roman existenţial, cu o mare valoare documentară,  în care autoarea pendulează între două lumi: una reală şi una ficţională. „Oraşul închis” este Râmnicu Sărat care în anii ʼ50 aparţinea de regiunea Ploieşti, ceea ce l-a îndreptăţit pe Dan Gulea să afirme că acţiunea se petrece în două locuri care provoacă modificări, schimbări, reconfigurări de identitate.
Prof. dr. Dana Rânciog a apreciat romanul ca fiind o carte despre neuitare, despre suferinţa şi calvarul comunismului, un poem în proză cu refigurări poetice, care schiţează un univers al personajelor, locurilor, documentelor care sînt foarte numeroase. A fost impresionată, în primul rînd, de stilul aparte, care frapează la nivel de limbaj, de construcţie şi configurare a personajelor, cît şi prin bogăţia de simboluri care fac să reverbereze altă epocă. Metafora este prezentă la nivelul subcapitolelor. A apreciat stilul modern, indirect liber, de colaborare cu cititorii pe care îi provoacă şi cărora le solicită o mare putere de concentrare pentru o bună înţelegere a textului. (...) 
Dan Grădinaru a afirmat că Viorica Răduţă ocupă un loc de cinste printre autorii din ultimii 27 de ani şi că puţine dintre autoarele de azi s-ar fi putut apropia de un univers atît de dur ca cel prezentat de aceasta. A identificat „Oraşul închis” cu Râmnicu Sărat unde după 1944 a existat o puşcărie politică în care printre cei închişi s-au aflat şi Ion Mihalache, George Coposu, Ion Diaconescu etc. (...) A considerat volumul lansat un roman antisadovenian, în sensul că Râmnicu Sărat nu este un oraş de provincie în care nu se întîmplă nimic, ci este epicentrul unui timp îngrozitor.

Oraşul închis
Viorica Răduță
pe constantinpistea.ro
17-07-2017

C. P.: Stimată Viorica Răduţă, în cel mai recent roman, Oraşul închis, aţi povestit despre închisoarea comunistă din Rîmnicu Sărat. Ce anume v-a convins să scrieţi despre o astfel de cicatrice?

V. R.: Declanşatorul a fost procesul lui Vişinescu. Observator cultural a găzduit un „serial” (profesionist) de la faţa locului, din sala de judecată. Atunci m-au ajuns cîteva imagini legate de închisoarea din Râmnicu Sărat, unde am ajuns să fiu, la 10 ani, „contemporană” ultimilor ani ai terorii dinăuntru. Mai ales zidurile, al căror colţ l-am văzut de la locul de joacă, autogara, de mai multe ori. Aveau o împotrivire, nu se arătau deşi le aveai în ochi. A mai fost o imagine, dar nu am developat-o decît odată cu apariţia bătrînelului îndoit de ani, nu de căinţă, smucit şi rămas în moli(m)a timpului său de… glorie. De acolo venea şi pumnul dat în microfon, şi cîte o formulare agresivă. Imaginea, după cum explic şi în mărturia aflată pe copertă cărţii, era a unui şir de deţinuţi, scoşi să sape un şanţ pe bulevardul gării. A rămas înăuntrul meu ca într-o cameră obscură şi, cînd a dat de revelator, au ţîşnit de acolo toate uniformele, în zeghe. În ele atîrnau ca spînzuraţii de propriile dungi nişte momîi. Nu aveau chip. Sau aveau măşti de pămînt. Aici zăcea chiar actualizarea unei torturi, împinsă în actualitate, culpabilă deopotrivă. Mai este vorba de o ultimă imagine, piatra în care fusese pus să lovească de dimineaţă pînă seara Corneliu Coposu. A intrat de multe ori în scrisul meu, înaintea Oraşului închis. Se strecura mereu şi o… vedeam. Nu ştiu nici acum modul cum s-a făcut această imagine, dar a stat mereu la pîndă şi a devenit, pentru mine, şi în vis, şi la lumina zilei, tot mai „reală”. Este şi metafora centrală a cărţii, unde pietrificarea în timp a locului s-a realizat nu doar prin betonarea Centrului din anii ʼ70, ci şi a faptelor din închisoare, mai ales pe vremea comandantului Vişinescu. Mă întreb şi astăzi cum de a apărut şi s-a fixat imaginea pietrei şi a omului astfel pedepsit în mintea mea de copil, apoi de adult, fără să o cred vreodată neverosimilă.

Colonia fabricii
Moni Stănilă
pe lapunkt.ro
14-07-2017

Reprezentantă a douămiismului în poezie, Moni Stănilă cultivă acest antilirism care se îndîrjește să întoarcă poezia cu spatele la metaforă, să refuze categoric sentimentul în stare nudă. De fapt, poemele ei sînt niște pulsații, cumva asemănătoare cu liniile neuniforme, descriptive, înscrise pe o electrocardiogramă. Linii ce surprind bătăile inimii, ritmul cardiac, în anticamera poeticului, fără retușuri, fără pregătiri. E nuditate, pur și simplu, și veritabil indiciu al stării unui corp. „Neputință și frică” va fi repetat de trei ori în partea a treia a volumului, ca un laitmotiv (p. 76, 77, 83). Cititorul de poezie nu va găsi urme bătătorite de poeticitate. Ele există, însă, în subsidiar, ca bulbii care așteaptă să străpungă pămîntul, primăvara, înmugurind neprevăzut și în tot locul. Colonia fabricii e o stranie monografie a satului, din comunism pînă-n zilele noastre, oricare ar fi el. Textele îngăduie o permutare a trăirii în orice spațiu geografic. Cu arestări, închisori, ieșiri din carceră, căsătorii și divorțuri înregistrate, cu boală și moarte. Toate consemnate, transcrise, ca și cînd Moni Stănilă ar fi avut acces la aceste registre vechi și ar fi copiat cu mîna, răbdător, absolut tot ce o interesa. Contrapunctice, aceste notații mută accentul, axul textelor, centrul lor de greutate, înspre un evident teren antiliric, literal, denotativ, transparent.

Soldații. Poveste din Ferentari (ediția a II-a, de buzunar)
Adrian Schiop
pe bookaholic.ro
14-07-2017
p>Construcția personajelor principale și a relației dintre ele, deși redată subtil, „natural”, dovedește o știință a literaturizării; așa cum stăpînirea cîrmei naratologice este indicată de măiestria cu care aventurile cuplului Adi-Alberto decurg într-o spirală a exasperării și a devorării reciproce, prin acumulare treptată, pe nesimțite, a tensiunilor. Un alt indiciu al bravurii literare a lui Schiop este intarsia cîtorva pagini scrise de către un invitat, un personaj cu altă voce narativă, identificabil, la rîndu-i, cu o persoană reală, cunoscută în lumea intelectualilor bucureșteni gay friendly: un adevărat Easter Egg în compoziția romanului, care îngăduie jocul de-a perspectiva terțului față de binomul amoros principal. Și, apoi, sînt paginile „explicite”, în care descrierile exercițiilor erotice ale cuplului se încadrează în canonul literaturii LGBT, plasînd Soldații în continuarea primelor romane ale lui Schiop, pe bune/pe invers (Polirom, 2004) și Zero grade Kelvin (Polirom, 2009) și consacrîndu-l pe autor ca un maestru al genului.

 

Sînii verzi
Florin Iaru
pe catavencii.ro
14-07-2017

Înainte de a scrie ceea ce citiți acum – mai exact, imediat ce am ajuns la sfîrșitul cărții lui Florin Iaru Sînii verzi –, am pus pe Facebook un text scris „la cald” despre povestirile lui. Mi s-au părut splendide, încît simțeam nevoia s-o spun imediat și altora. Au trecut cîteva zile de atunci. Nu mi-a scăzut deloc entuziasmul, deși, cînd e vorba de proză scurtă și mai ales de proza scurtă pe care o scriu prietenii mei, am la lectură un fel de stare de alarmă, care mă face să vînez scăderi și bîlbe. Sînt atît de bucuros cînd nu găsesc defecte în texte, încît trebuie să le mai citesc o dată, pentru o lectură tihnită. La recitire, povestirile lui Iaru mi-au plăcut mai mult decît prima oară. Am descoperit în ele, în afară de virtuozitatea lui artistică, ceva aparte, de o profunzime care-ți tulbură convingerile despre lume și viață, dar și mai și, față de ceea ce crezi că ești ca persoană fizică. Trebuie să-l citiți pe Iaru ca să vă dați seama cum stați cu așa-zisa voastră condiție de oameni obișnuiți și, mai ales, ca să vă împăcați cu subconștientul vostru care vă spune, sîcîitor, că sînteți altfel decît vă credeți, ceea ce nu vă place, din comoditate sau din teama oarecare de a răsturna lumea peste noapte.

1/2629