Dosar de presa

1/2806
Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură
Andrei Oișteanu
în Scrisul Românesc, nr. 12 (184)
03-12-2018

Demersul cercetătorului Andrei Oişteanu este cu atît mai valoros cu cît este practic unic în critica literară de la noi: o cercetare amplă, care să coaguleze segmentele importante ale limbajului critic, a fost mult aşteptată. Din fericire, volumul răsplăteşte cu asupra de măsură această aşteptare şi îi propune lectorului român o parcurgere fascinantă a istoriei narcoticelor, de la plantele psihotrope, utilizate cu scop religios şi ritualic, pînă la halucinogenele romanticilor şi decadenţilor, stimulente ale imaginaţiei, vizionarismului şi artei narative. În cazul fiecăruia dintre autorii analizaţi (Eminescu, Al. Macedonski, Mateiu Caragiale, Max Blecher, Ion Barbu şi grupurile de avangardişti), utilizarea anumitor stupefiante şi, mai ales, alegerea lor, constituie de la bun început o notă individualizantă şi care, nu de puţine ori, se regăseşte în operele literare. Volumul extrem de savuros semnat de Andrei Oişteanu este, pentru literatura şi cultura română, o piesă valoroasă – orice lector va găsi între paginile sale măcar unul dintre scriitorii favoriţi şi va avea astfel ocazia de a pătrunde într-un univers insolit al reveriei şi al boemei artistice.

Rămas-bun
Radu Părpăuță
pe mediafax.ro
21-11-2018

Este un volum în care autorul adună texte scrise în ultimele două decenii, despre lumea satului, cu întîmplări ieşite din comun, personaje pitoreşti şi un limbaj savuros. Sunt memorabile povestiri precum „La făcut sarmale”, despre o clacă culinară, sau „Petrecere cu fanfară” cu un taraf care se îmbate înaintea unei înmormîntări, sau „Rămas-bun” despre vecinii care, după o petrecere casnică îşi iau un îndelungat rămas-bun la poartă. Unele povestiri sunt amuzante, alte pun pe gînduri, altele sunt triste, altele emblematice pentru indiferenţa faţă de celălalt, cum ar fi „Recviem pentru un copil” (într-un spital basarabean, în anii 90, un copil fără aparţinători e lăsat să moară de un doctor indiferent, care descoperă, prea tîrziu, că aparţinătorul copilului era chiar el). După fiecare proză a lui Radu Părpăuţă, cele mai multe foarte scurte, cititorul, cel puţin unul mai vîrstnic, are tentaţia să se oprească un timp, să mediteze. O reuşită mare pentru un scriitor.

Zgomotul lucrurilor în cădere
Juan Gabriel Vásquez
pe ziare.com
03-11-2018

Acea carte a fost un exercițiu de memorie și vorbesc aici de amintiri foarte dificile. Am început să o scriu în 2008, la aproximativ 15 ani de la moartea lui Pablo Escobar. Deja trăiam la Barcelona și uitasem aproape complet cum a fost să cresc și să trăiesc în Bogota, în acei ani grei, cu terorism, asasinate, atentate cu bomba. Ca scriitor, trebuia mai intîi să mă pun în postura naratorului din carte, trebuia să scormonesc în trecutul recent al țării mele, în amintirile mele personale și să decid daca amintirile mele erau adevarate.

„Ultima dorință”. Comédii
Radu F. Alexandru
în România literară, nr. 47
02-11-2018

Ultima dorință este, fără doar și poate, cea mai importantă apariție din literatura noastră dramatică din ultimii ani. Această nouă culegere de piese a unui maestru al genului ne propune o reprezentare ficțională a lumii în care trăim, a umanității în mijlocul căreia ne ducem existența, și căreia, pînă la urmă, asemeni lui nenea Iancu, îi aparținem. Piesele lui Radu F. Alexandru marchează un moment aparte în teatrul românesc, prin deja amintita ofertă multiplă de lectură, prin profunzimea analizei condiției umane și prin capacitatea de a alcătui o perspectivă tragică printr-un șir savuros de replici comice.

Înrădăcinarea
Simone Weil
Grete TARTLER
02-11-2018

Nu în ultimul rînd, însingurarea tot mai accentuată din societățile moderne face din întreprinderi singurul loc de conexiune socială și apartenență comunitară, munca fiind astfel redescoperită ca izvor de dezvoltare spirituală și conectivitate intercomunitară, întocmai cum visa Simone Weil. Toate aceste teorii par necesare – poate chiar sunt – în tulburările lumii secularizate, care îl caută sub diferite chipuri pe Dumnezeu; dar reprezintă ele oare altceva decît meandrele aceleiași utopii? Budism, umanism grec, creștinism, comunism și cîte altele, încercate de Europa de-a lungul timpului: putem oare spera că măcar cîteva din mărețele bune intenții ale omenirii se vor „înrădăcina” în mileniul trei, rodind în cele din urmă?

1/2806