Dosar de presa

1/2789
Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură
Andrei Oișteanu
în Dilema veche, nr. 759
06-09-2018

Droguri ale căror nume sînt încă pronunţate la noi cu voce şoptită au facilitat de-a lungul timpului o anume producţie de cultură bine documentată în alte părţi, limitată în spaţiul românesc la cîteva bîrfe despre Eminescu, Macedonski ori Eliade (şi un studiu al antropologului Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română, din care se trag majoritatea bîrfelor). E o zonă supusă încă judecăţilor selective, alternînd între profanarea şi spălarea de cadavre, însă în lumea occidentală se consolidează într-un filon cultural aparte.

Râsul
Dorina Rusu
pe bookhub.ro
06-09-2018
Am citit cartea aceasta în cîteva ore și singurul regret este că nu a fost mai lungă. Mi-ar fi plăcut să mă delectez mai mult timp cu astfel de proze care stîrnesc, deopotrivă, râsul și plînsul. Titlul are nuanțe înșelătoare. Acel rîs vine, așa cum și moto-ul subliniază, pentru a contracara plînsul. Și-am rîs de multe ori fără să mă pot opri, chiar dacă subiectele povestirilor aveau suficient de multă tristețe și o consistentă doză de dramatism. Douăsprezece povestiri cuprinde acest volum și în ele se amestecă o sumedenie de emoții, căci fiecare povestire se țese în jurul unei amintiri, al unui moment ancorat bine în memoria afectivă și faptică. Și, așa cum se întîmplă adesea cînd privești în urmă, se întrevede un tîlc acolo unde, cîndva, fuseseră doar trăiri, pentru că memoria are darul de a transforma, de a trece totul printr-un filtru. Aș citi și reciti oricînd astfel de proze și nu ezit a le recomanda iubitorilor de proză scurtă și nu numai. Se spune că a scrie povestiri poate fi mai dificil decît a scrie un roman, pentru că într-o povestire trebuie să surprinzi esența și nu ai spațiul nemărginit pe care ți-l oferă romanul. În cîteva pagini sau zeci de pagini, să redai o lume prin ceea ce o definește sau să dai viață unui personaj pe care cititorul să îl vadă în ansamblul său, cu bune, cu rele, cu tot ce are – nu poate fi chiar ușor. Și totuși, citind Râsul, nu percepi deloc efortul, povestirile curg, depănate de o voce sigură, înzestrată cu acest har al povestirii.
Hoodoo
Cosmin Leucuţa
pe bookhub.ro
30-08-2018

Cosmin Leucuța nu e la prima lui carte, dar în mod cert Hoodoo e primul lui roman serios. Cînd spun serios mă gîndesc nu doar la întindere – aproape 500 de pagini nu cred că s-au scris de la sine -, cît la complexitatea narațiunii și la maturitatea de care a dat dovadă în construcția personajelor. Ex abrupto început, pe măsura subiectului adus în discuție de către autor: ce te faci cînd descoperi că pînă și oamenii cei mai răi cu care ne intersectăm au povești de spus, au ani întregi de întîmplări care, în mod succesiv, au contribuit la tranformarea lor în ceea ce sînt acum – întruchiparea răului absolut? Numele romanului nu e întîmplător ales, cultul tradițional afro-american omonim constînd în „evocarea” sau „prelucrarea rădăcinii”, iar dezlegarea misterului alegerii acestui nume pentru roman o veți găsi abia spre finalul lecturii.

Ispășire (ediție de buzunar)
Ian McEwan
pe booknation.ro
28-08-2018

Ispășire de Ian McEwan este unul dintre cele mai profunde, dar și triste romane pe care le-am citit pînă acum și deși am văzut filmul, povestea scrisă nu se compară cu adaptarea din punctul de vedere a detaliilor oferite. Întotdeauna mi-a plăcut relatarea la persoana I și din fericire aici se face „abuz”, cititorul avînd ocazia să între în mintea personajelor și să ne ofere o imagine completă asupra celor întîmplate. Chiar dacă vezi filmul, îți dai seama că ai explorat doar 50% din această operă, pentru că Ispășire este o lecție despre a două șansă, despre regrete și despre alegerile greșite care nu doar influențează viața ta, dar și a celor din jur. În cazul nostru, titlul se referă clar la toate greșelile pe care Briony le-a făcut și ne arată cum a încercat pe parcursul vieții să se ispășească și să reușească într-un fel să repare greșeala față de Cecilia și Robbie. Trebuie văzut dacă va avea succes, însă rănile sînt adînci și consecințele grave, care nu de fiecare dată se pot vindeca.

Şapte ani în Provence
Ioan T. Morar
în revista Ramuri, nr. 8
20-08-2018
De cînd sînt aici m-am mai „așezat”. În primul rînd, în ordinea anotimpurilor. Aici sînt doar douã, asta înseamnã să-ți găsești alte raportări cu zilele anului, să îți „ritmezi” viața altfel. Contactul meu cu cultura provensală mi-a redirecţionat o parte din curiozitate spre trecut, spre o zonă culturală care, pînă acum, nu exista în viața mea decît, maximum, la curiozități. Știam că existã o limbă provensală, o zonă numită Provence și știam de poetul Mistral, prieten cu Alecsandri. Zicea Marin Preda că țăranul, cînd ajunge la București, caută alți țărani. Cam așa e și cu mine: ca minoritar am căutat alți minoritari. Și am dat peste provensali și provensaliști. M-am identificat, cumva, cu ei. Am și avut noroc. La o seară de poezie românească organizată de mine în La Ciotat a venit un domn care, la final, a cerut permisiunea să citească, în provensală și franceză, o poezie dedicată de Mistral României. Aici a început totul. Acel domn, Denis Roux, a devenit profesorul și ghidul meu în lumea provensală.
1/2789