Dosar de presa

1/3007
Copiii lui Marcel
Ema Stere
în Suplimentul de cultură, nr. 701
14-09-2020

Nu că m-aș fi gîndit că scriu o carte. Voiam să fac o proză scurtă – ceva despre o fată și tatăl ei – dar, cu toate cafelele de peste zi, la un moment dat m-a apucat somnul. „Ei, asta e, o termin mîine“, mi-am zis. Dacă nu am terminat-o a doua zi și nici în săptămîna următoare și nici măcar în anul care a venit, a fost pentru că am descoperit în scris cea mai amuzantă și eliberatoare activitate din lume. Nu aveam nici un plan. Habar n-aveam, de la o noapte la alta, ce urmează să se mai întîmple. După ce se duceau toate treburile zilei, îmi luam o cafea sau o bere și mă așezam la masa din bucătărie. Inventam întîmplări și personaje. Dacă mi se părea că acțiunea trenează, mai omoram pe cineva. De cîteva ori mi-a fost lene să povestesc și am desenat. Am scris cum scriu copiii, cu fericire și iresponsabilitate.

Reportajele mele. 1927-1938
F. Brunea-Fox
în Suplimentul de cultură, nr. 701
14-09-2020

(…) cînd recitesc reportajele lui Brunea, îmi cresc alți ochi. Și încep să văd, încep să văd clar că nimic nu s-a schimbat în mersul strîmb al lumii: a rămas mizerabilă și nedreaptă. Și nici măcar oameni ca Brunea nu mai sînt prea mulți, să salveze toată lumea asta strîmbă de la uitare.

Și încep să văd, vă spuneam, ceva mult mai important: Brunea a fost un reporter atît de bun nu doar pentru că scria atît de bine. S-au mai văzut oameni care scriu bine. Nu.

Alta e explicația: Brunea a fost cel mai bun pentru că era un om bun care scria bine, iar asta e cu totul și cu totul altceva și infinit mai rar.

Reportajele mele. 1927-1938
F. Brunea-Fox
pe catavencii.ro
14-09-2020

Mă îndoiesc că reportajele lui Brunea-Fox pot fi date ca exemplu de stil jurnalistic studenților. (Poate doar cursanților la creative writing!) Îi plăceau cuvintele rare (nerecomandate), scria adesea la persoana întîi și nu se ferea să-și dea cu părerea despre subiecții săi (nici atît), nici să recurgă la ironii (cu atît mai puțin). Brunea-Fox a fost mai curînd un povestitor talentat travestit în reporter. Cusurgiul Arghezi îl lăuda, fără să-i bage și strîmbe, ca altora.

Muzici și faze
Ovidiu Verdeș
pe scena9.ro
14-09-2020

Romanul urmărește o săptămînă din viața lui Tinuț, elev la un liceu din București, mai precis ultimele zile din clasa a noua și primele zile din vacanța de vară. Plasată în 1978, acțiunea are loc în momentul în care perioada consumeristă a comunismului românesc se încheie, făcînd loc austerității din anii ʼ80. Deși romanul semnalează în trecere raritatea unor produse (de pildă a sticlelor de Pepsi fabricate în România sub franciză, care se găsesc doar în mod excepțional la cofetăria din cartier), romanul polemizează discret cu romanele despre comunism centrate pe privațiuni. 

Complezență
Înălțarea la ortopedie • Musafir pe viață
Simona Sora
în Observator cultural, nr. 1030
11-09-2020

Pe la începutul anilor 2000, aveam o rubrică, în Suplimentul de cultură de la Iași, care se numea „Portrete tombale“. Povesteam, cu o tehnică pe care o împrumutasem din pictura „oranților“ din catacombe, despre arta febrilă și liminală a portretului tombal, despre observația acidă și nonconformismul unei arte puse sub semnul întrebării încă de la naștere. Unora le-a plăcut. Ideea îmi venise văzînd la Poznań o colecție nemaipomenită de portrete tombale. Mici medalioane, surprinzătoare ca reprezentare, cu amănunte bizare (o aluniță pe gît, o pleoapă căzută, un surîs concupiscent), picturile respective nu frizau deloc capodopera, autorii lor aparținînd mai degrabă tagmei lucrative a meșteșugarilor decît celei a artiștilor. Mi-a plăcut mult ideea, iar schițele de personaj din Complezență – Sladja, Madame Haas, Caron (domnul grizonant, angajat al Societății de Transport Fribourghez), François, Pasquale, Isabelle – acolo își au începutul. Erau povești despre oameni și cărți: oameni pe care, dacă i-aș fi întîlnit pe stradă, aș fi riscat să nu-i mai recunosc și cărți pe care am uitat că le-am citit vreodată. Pe de altă parte, Înălțarea la ortopedie este anterioară cronologic doar într-un sens, pentru că, de fapt, ea merge mai departe decît Musafir pe viață: în partea ortopedică Maia se mărită, divorțează și apoi începe să adune o bibliotecă fabuloasă, cea a doctorului Negru, cum alta nu a mai existat în Ardeal. Iar biblioteca asta e reală, ea există încă, așteaptă s-o adune cineva. În partea cealaltă, Maia reușește să plece din Ardeal, întîi la București, apoi la Fribourg, în Elveția. Cînd pleacă, iată întrebarea, care e momentul în care a scăpat sau ar fi putut scăpa?

1/3007