Scris cu detașare, fără nuanțe de regret sau entuziasm, întregul volum este tabloul unei lumi care se destramă și rămîne în fața unei simple și redundante alegeri: Pepsi sau Coca-Cola? Adică America sau America? Occident sau Occident? Capitalism sau privatizare? (…) Cărțile de istorie sînt scrise de unii care, de obicei, nu au trăit evenimentele ori au ordin să le scrie într-un anume fel. Din acest punct de vedere volumul este unul valoros – oferă o perspectivă realistă din interior. Știu că românii își imaginează că știu cum este sau cum a fost viața în Basarabia, cum sînt basarabenii, cum gîndesc dar nu e așa. Cunoașterea poate să înceapă și de aici.

Sintetizînd o cantitate impresionantă de informații provenite din surse credibile, autorul reușește să explice pe înțelesul tuturor cum funcționa industria filmului în perioada ceaușistă și să demonstreze că istoria filmului se bazează pe documente, nu pe legende sau speculații (din nefericire, această demonstrație era necesară). În același timp, Cinema în RSR nu este un capăt de drum, ci deschide noi direcții fertile de cercetare, dezbatere și aprofundare pentru istoricii filmului românesc.

O lucrare vizionară, amplă, promovînd implicit modelul unui cercetător erudit și flexibil, aceasta este rezultatul unui proiect universitar de anvergură și al unei cercetări multidisciplinare (…).

Volumul abundă de descrierile toamnei, ale clădirilor și locurilor în general, care-i plac atît de mult lui Vasile Ernu, de discursuri lungi care conțin reflecții puse în gura personajelor dar, cel mai important lucru sînt informațiile. Autorul nu-și arogă vreun Adevăr universal ori absolut, doar povestește ce a văzut în mediile periferic și central ale capitalei, observațiile și trăirile personale și ale cercului de prieteni și cunoștințe, alcătuit din lumea boemă a Chișinăului. Nu-i lipsește umorul, mai ales cel amar, lucru pe care-l întîlnesc prima dată în cărțile lui.

Enciclopedia imaginarului ar trebui văzută atît prin prisma gîndirii religioase, cît și prin prisma gîndirii filozofice, ca o expresie a căutării constante a omului spre atingerea transcendentului și a transcenderii și, implicit, ca o formă de transcendere, de accesare a adevărului. Enciclopedia ne poate conduce la identificarea acestor epifanii, arătări ale adevărului, care să creeze și unitate, și dialog, care să creeze recunoașterea reciprocă a formelor de creație ca epifanii identitare ce nu separă, care mai degrabă creează posibilitatea unirii noastre în același înțeles al cuvîntului.